Frati dincolo de sange, Iluzia

Capitolul 19 O sabie în mâini nepotrivite

Poate că un prieten bun este tot ce ai nevoie uneori. Poate că e plăcut să te asculte şi să te ajute, dar într-o diferenţă de opinii cum reacţionezi tu şi cum reacţionează el? Îl cunoşti atât de bine, încât să îi prezici mişcările, gesturile şi gândurile?

Poate că de un prieten ai nevoie, dar mai mult ai nevoie de tine!

Drumul înapoi spre casa lor era pe cât de lung, pe atât de enervant. Căruţaşul vorbea încontinuu despre fata lui, care s-a căsătorit cu un bancher putred de bogat. O lăuda din cale afară, dar o şi critica. Era totuşi mai bine să te căsătoreşti cu un cavaler, după spusele bărbatului. Legea multor regate impunea ca un cavaler să primească o casă a lui aproape de palat, ca să fie mereu de gardă când se întâmplă ceva. Căruţaşul era, pe deasupra, supărat şi că nu i s-a oferit şi lui o sumă de bani din când în când de la fata lui.

„La cât vorbeşti, nici eu nu aş mai vrea să te văd" îşi spuse Orion în mintea lui.

Pe lângă vorbăria interminabilă a bărbatului mai trebuiau să suporte şi ţopăitul căruţei la fiecare dâmb sau piatră. Lemnul era umed de la câteva ploi de vară şi îi lovea mereu în posterior pe cei şase. La ultima piatră luată în plin cu roata, căruţa şi-a pierdut o scândură, iar acum mai intra şi curent.

„În curând cred că o să mergem pe jos" bănui Roda.

Trecu cam o lună, iar coloana de căruţe şi de săteni abia se mişca. Câţiva renunţaseră la drumul lung şi se alăturară altor sate, auzind zvonuri despre câţiva monştri care bântuiau muntele.

− Se spune că unul are gheare ascuţite şi aleargă noaptea prin munte să mănânce copii. Am auzit că un copil a fost devorat în plină stradă şi monstrul a împrăştiat câte un os însângerat din corpul săracului copil pe la fiecare casă ca avertisment ca lumea să plece. Cică este alb, dar noaptea capătă dungi violet şi aleargă peste tot fără ca măcar să îl vezi.

„Şi dacă aleargă peste tot fără să îl vezi, cum de şi-a dat lumea seama că este alb cu dungi violet? La naiba, dar nimeni nu mai gândeşte?" se întrebă Lorand auzind povestea asta stupidă.

− Altă femeie veni cu o poveste şi mai şi.

− Unii din munte au văzut în timpul zile două femei monstruoase care merg printre ceilalţi şi îi fac să se arunce în apa muntelui ca să se înece şi apoi să le mănânce corpurile ude, când ajung la ieşirea din munte. Se spune că cele două sunt nişte vrăjitoare străvechi, care trăiau în munte de peste cinci sute de ani şi pot să zboare. Am auzit că mai fură şi brânză de la oameni, ca să le îndoape pe victime înainte să le fraierească să se înece singure.

„Ce poveşti interesante se spun despre Muntele Zinger. Eu am stat doar câteva săptămâni, dar sunt foarte interesat să le cunosc şi eu pe aceste două vrăjitoare străvechi. Nimeni nu fură brânza de la mine! Cu ce poveşti avem, am putea scrie o carte" gândi Alan amuzat de această poveste.

A doua zi auziră altă poveste, a unui bătrân cu un singur ochi.

− Vezi ochiul acesta, băiete, este singurul care mi-a rămas. Ursul din munte mi l-a furat pe celălalt. Da, nu râde, există un monstru urs acolo care mănâncă ochii oamenilor. Am fost norocos. Se spune că la început a fost un om, dar după ce a mâncat nişte miere magică de la o vrăjitoare s-a transformat. I-au crescut gheare şi colţi. Părul i-a crescut cât iarba şi rage mereu. Poate să mănânce doar ochi şi îi scoate în timp ce dormi. Eu l-am văzut când a venit la mine.

− Păi, nu dormeai? Ai spus că vine în somn, replică Lorand.

Bărbatul plecă bombănind. Ceilalţi râseră şi se amuzară în ultimii kilometri pe care îi mai aveau către munte. La final, căruţaşul renunţă şi el din cauza poveştilor prosteşti auzite.