Frati dincolo de sange, Iluzia

Capitolul 16 Calea spre răzbunare

Toţi pot ierta. Dar uneori nu vrei să ierţi pe cineva. Cum alegi să fii? Cum alegi să trăieşti? Vei ierta şi vei uita sau vei trăi cu sentimentul de ură pe veci? Ura nu aduce beneficii niciodată, te poate duce la propria moarte.

- Monstrul! Monstrul ne va ucide, fugiţi!

În jur se crease o îmbulzeală de nedescris. Toată lumea alerga în toate direcţiile. Marea majoritate era speriată de uriaşa creatură cu aripi, care ţipa sau răgea şi care zbura de acolo-colo, fără noimă. Câţiva bărbaţi mai curajoşi încercară să arunce cu furci şi topoare spre bestie pentru a o doborî la pământ. Erau nouă la număr, hainele lor mai sărăcăcioase dădeau senzaţia că ar fi fost fermieri şi constructori. Unul reuşi să arunce un topor şi lovi bestia în aripă. Nimic. Nici măcar o zgârietură. Uriaşa creatură îl privi cu acei ochi fioroşi şi îl lovi cu aripa în cap pe băiat, luându-i ultimele secunde din viaţă cu ea. Se întoarse spre ceilalţi opt, dar la vederea acelei imagini stupefiante cinci din ei fugiră. Mai rămaseră doar trei. Doi băieţi cu părul brunet şi unul puţin roşcovan. Dar nimeni nu-i va ţine minte prea mult deoarece uriaşa bestie îi sfâşie cu ghearele sale ca pumnalele şi din cei trei mai rămaseră doar bucăţi din corp.

Cu un ţipăt asurzitor aceasta se ridică mai mult în aer dorind să plece. Un cuţit zbură spre ea şi o lovi în cap, dar nu reuşi să se înfigă. Îşi îndreptă privirea spre cel care aruncă cuţitul. Alan se afla în copac încercând să îi atragă atenţia. Lorand se mişcă rapid şi încercă să lovească cu sabia în aripa bestiei. Rată şi se trezi cu o aripă păroasă în faţă, izbindu-l de copacul în care era Alan.

- E mai puternică decât îmi amintesc, observă Alan în timp ce îşi ridica fratele de pe jos.

Un şiroi de sânge se scurgea din tâmpla lui Lorand şi ajunse pe gât. Era puţin ameţit de la lovitură, dar trebuia să îşi revină repede, deoarece încă o lovitură de aripă se îndrepta spre ei. Din fericire s-au ferit, dar cu greu.

- Şi mai rapidă, ai uitat, adăugă Lorand. Poate ar trebui să îţi foloseşti cuţitele tale, nu pe cele forjate în cetate.

- Nu îmi place ideea, am putea-o răni, acele cuţite intră până şi în rocă solidă.

Eman scuipă sânge pe jos, nemulţumit.

- Ştiu, dar trebuie să o oprim!

- E sora noastră, la naiba! Ştiu, dar trebuie să o oprim fără să o rănim prea rău. Nu ne putem transforma, asta va aduce şi mai multă panică.

Uriaşul liliac se avântă în cer şi se îndepărta uşor, apoi atacă un copil care era rănit pe jos.

- Lorand! Opreşte-o, strigă Alan cu toată forţa, dar fratele său nu fusese suficient de rapid, nu!

- La naiba!

Clipiră, iar în următoarea secundă băiatul era înconjurat de un baraj de ţepi lungi şi subţiri de o rezistenţă inimaginabilă. Uriaşul liliac se lovi de acei ţepi şi ricoşă în spate, ameţit.

Cei doi priviră în jur şi văzură o fată înaltă pe un acoperiş, cu un păr ţepos lung până peste şolduri. Ţinea în mână un arc din os alb foarte mare. Ochii ei erau rotunzi, albi, şi părea uimită de gigantul liliac.

- Tamina! Aici!

Liliacul îşi reveni şi se înălță strigând cu toată forţa, iar din gura sa ieşiră nişte unde sonore care îi făcură pe cei trei să cadă pe jos dezorientaţi. Tamina căzu de pe acoperişul casei într-o căruţă cu fân care luă foc. Lorand privi cum aceasta se zbătea fără să se poată ridica.