Frati dincolo de sange, Iluzia

Capitolul 18 O singură cale de ieşire

Când există o sumedenie de drumuri greşite şi doar unul care este bun, poţi urma acea cale cu încredere. Sau este încă o variantă greşită? Poţi avea încredere sau te vei afunda mai rău în probleme? Chiar dacă scapi, eşti în siguranţă? Sau este doar parte a unui plan mai măreţ?

Zornăitul lanţurilor îi trezi în momentul în care Orion se mută de pe o parte pe cealaltă. Se trezi şi el, văzând că acest coşmar încă nu s-a terminat. Spera zi de zi să închidă ochii, să adoarmă şi să se trezească acasă, dar nu există cale de scăpare din această închisoare idioată. Talismanele lor erau inutile în aceste momente în care erau lipsiţi de putere şi de vlagă. Voinţa lor era spulberată secundă după secundă pe măsură ce stăteau în lanţurile acelea incomode, legaţi de pereţi sau în cuşti, ocazional, după cum îi forţa Ionatan prin bătăile sale şi prin torturile pe care le aplica celor şase.

Tamina şi Roda ajunseră să fie tăiate pe tot corpul, pierzând sânge zi după zi, iar bărbatul venea înapoi dându-le nişte poţiuni cu care ele îşi reveneau, dar durerea rămânea. Pe Lorand îl bătea zilnic cu o bâtă de lemn până aceasta se rupea, dar a doua zi găsea alta. Ghinionul băiatului era că ieri Ionatan aduse o bâtă cu adevărat dură. Ceilalţi nu puteau decât să privească cum băiatul este distrus şi cum scuipa sânge de fiecare dată când primea una în stomac. Roses era pusă pe o masă de tortură unde în fiecare zi îi înfigea aşchii de lemn în piele, iar aceasta nu putea decât să ţipe de durere. Ceilalţi săriră să o ajute, dar bărbatul îi scutise de această încercare bătându-i pe toţi până când căzură inconştienţi. Alan era lipit de perete, astfel încât nu se putea mişca deloc şi primea zi de zi, cu orele, pietre în cap şi corp. Corpul său era plin de sânge uscat şi proaspăt, iar în cap avea numai cucuie. Cu Orion era şi mai şi, săracul băiat prefera să fie bătut, dar, în schimb, zi de zi, Ionatan venea lângă el şi îi scotea membrele din articulaţii, apoi le punea la loc ca să o ia de la capăt în secunda doi. Nemernicul râdea la fiecare tortură aplicată celor şase şi dădea semne că se va distra aşa multă vreme de acum încolo.

Ocazional, le mai vorbea şi le dădea câte o informaţie pe rând, fiecăruia. Prima dată când scoase pe gură alte sunete, cu excepţia râsetelor, fusese când arunca bolovani în Alan sub ţipetele de durere ale băiatului.

- S-ar zice că urmaşii mei ar fi mai grozavi şi mai rezistenţi. Dar asta se întâmplă când un om protector se împerechează cu un om jalnic. Fata aia a mea, ce proastă a fost!

- Cine a fost fata ta? întrebă Alan curgându-i sânge din gură.

- Bunica ta, idiotule! Sau, mă rog, fosta ta bunică, acum e doar cenuşă după ce am incinerat-o de vie.

Nervii puteau fi văzuţi pe faţa băiatului, dar mai ales durerea la care era supus în acest moment. A doua persoană cu care a vorbit bărbatul fusese Roses, în timp ce îi bătea în piele ţepuşe de lemn.

- Off, nu mai te plânge atât, ordonă bărbatul. M-am săturat de ţipetele tale de fetiţă.

Fata țipa toate puterile.

− Aşa ai ţipat şi când ţi-a luat acel bandit vederea. Dacă ştiam că o să ţipi atât şi acum, nu mă mai oboseam să îl conving să o facă atunci şi aş fi făcut-o eu acum.

− Ce?

Bărbatul râse iar. Se opri pentru un moment şi îi arătă palmele fetei.

− Vezi astea, fetiţo?

În centrul palmelor sale era câte un ochi uriaş. Erau ochii lui adevăraţi, erau oribili şi sângerii.

− Cu aceşti ochi văd totul. Îl văd pe tatăl tău acum, pe mama ta, şi tot aşa. Te-am văzut şi pe tine, ştiam cine eşti, aşa că l-am convins pe nătărăul ăla să îţi toarne acid în ochi. Îl mai ţii minte? Cel înalt şi grotesc. Aa, nu îţi aminteşti! Cel care l-a ucis pe Gorgon în faţa ta, ultima ta amintire pe care ai reuşit să o vezi cu propriii ochi.