Psihologia Minciunii

Pentru profesionisti

ASPECTE PSIHOLOGICE ALE COMPORTAMENTULUI APARENT ÎN PSIHOLOGIA COMUNICÃRII

Socotim necesar sã precizãm cã observaţia, ca metodã folositã în psihologie aşa cum mulţi tind sã considere, devine o însuşire care are la bazã exclusiv funcţia vederii. În realitate, observaţia constã în concentrarea tuturor simţurilor - a mecanismelor, respectiv a analizatorilor, prin care omul ia contact de modificãrile survenite în mediul extern sau intern - pe o duratã mai lungã, asupra unui obiect sau fenomen, în scopul de a-i determina structura sau particularitãţile de comportare. Este adevãrat cã vederea ocupã un loc amplu, deosebit de important, în procesele de observare. Observaţia ca metodã nu se limiteazã la vedere ci implicã şi auz, miros, uneori pipãit iar alteori chiar simţul gustului. În plus, dirijarea sistematicã, convergentã a acestor mecanisme de cunoaştere presupune atenţie, iar integrarea într-un tablou unitar a elementelor furnizate de aceste cãi diferite este condiţionatã de participarea gândirii.

Datoritã caracterului ei complex, cunoaşterea care se bazeazã pe observaţie nu se limiteazã la aspectele de suprafaţã, direct sesizabile. Astfel, cu ajutorul mecanismelor gândirii (judecata, raţionamentul, de tip analitic sau sintetic, inductiv sau deductiv) pãtrunde dincolo de acestea, dezvãluind laturi noi, anterior necunoscute. Credem cã este necesar sã insistãm asupra acestei "interpretãri" - cu ajutorul gândirii - a datelor realitãţii ea trebuind sã se efectueze cu multã prudenţã, sub controlul riguros al datelor concrete, altfel se poate ajunge uşor la concluzii şi interpretãri greşite, exagerate.

Dupã aceste sumare consideraţii asupra observaţiei ca act de cunoaştere în general, sã vedem cum poate fi utilizatã sau ce elemente ne poate furniza ea cu referire la subiectul uman.

Desigur, baza observãrii o vor constitui elementele de suprafaţã care sunt cel mai uşor de determinat: aspectul fizic şi manifestãrile de comportament sub variatele lor forme: mersul, mimica, gesturile, vorbirea, îmbrãcãmintea etc.

3.1. ASPECTUL FIZIC sau conformaţia corporalã a indivizilor şi particularitãţile lor de structurã psihicã, respectiv de conduitã socialã. Astfel de legãturi existã, fãrã nici o îndoialã, într-un fel sau altul, conformaţia fizicã se repercuteazã asupra activitãţii psihice şi asupra comportamentului individului, chiar dacã aceste influenţe şiş mecanismele lor nu au ajuns încã sã fie cunoscute cu precizie. Trebuie spus însã, pe de altã parte, cã particularitãţile conformaţiei corporale nu sunt exclusiv definitorii, ci reprezintã numai una dintre numeroasele surse de influenţã asupra structurii psihice şi asupra conduitei oamenilor. În cele ce urmeazã vom încerca sã prezentãm principalele legãturi dintre aspectul fizic şi însuşirile psihice ale oamenilor pe care observaţia le confirmã adesea.

În cadrul acestei abordãri elementele referitoare la aspectul fizicã şi comportamental pot fi împãrţite în douã mari grupe: a) simptomatica stabilã şi b) simptomatica labilã.

A) SIMPTOMATICA STABILÃ cuprinde toate datele care pot fi obţinute prin observare sau chiar prin mãsurarea corpului subiectului în stare de nemişcare, cum ar fi: înãlţimea, greutatea, lãrgimea umerilor, circumferinţa toracicã, circumferinţa abdominalã, lungimea şi grosimea mâinilor şi picioarelor, circumferinţa şi diametrele craniene etc. Aceste mãrimi corporale nu sunt analizate în mod independent, ci în strânsã corelaţie, în cadrul unor grupãri ca: tipul constituţional şi fizionomia.

Tipul constituţional reprezintã un anumit mod de îmbinare a caracteristicilor fizice cu cele psihice, în aşa fel încât din cunoaşterea unora sã poatã fi deduse celelalte.

Printre tipologiile mai larg utilizate se numãrã cea a lui Kretschmer. Aceasta distingea, la extreme, tipurile astenic şi picnic, iar ca formã intermediarã tipul atletic.