Întuneric, băieții Potter, Albus și James, dar și prietenii lor, vedeau doar întuneric de câteva ore de la lupta lor cu propria persoană, o experiență extravagantă, dar și cât se poate de atroce, datorită rănilor pe care le aveau pe corp, durerii fizice și sângelui care le pătase hainele și pielea.
Cu toate că aproape murise, lui James Sirius i-ar fi plăcut, oarecum, să fie nevoit încă o dată să se lupte cu el însuși, căci în viziunea lui de puști care vede doar partea plină a paharului, este foarte palpitant să te poţi privi pe tine ca pe propriul adversar, să stai faţă în faţă cu latura ta meschină, crudă, diabolică, poate chiar și nebună, și să aștepţi ca aceasta să treacă prima la acțiune, să îţi modifici mintea în așa fel încât să îi poţi anticipa mișcările. El vedea această confruntare ca pe o scenă captivantă dintr-un film, care era printre cele mai interesante și în același timp violente, ce-i drept, dar din care el putea face parte, putea fi "eroul zilei" care să-și învingă clona malefică, cu toate că nimeni nu-l credea în stare de așa ceva. De fapt, nimeni nu-l credea în stare de nimic, pentru că nu își lăsa la suprafață decât latura prostuţă, cea de fătălău, părea mereu interesat numai de fete și găști de băieți populari. Doar când venea vorba de Vâjthaţ devenea brusc matur, serios, fără chef de glume și foarte hotărât să aplice cele mai bune strategii de joc pentru a câștiga.
Asta era problema lui Sirius: se lăsa mereu condus de părerile celorlalți. Făcea mereu pe prostul și glumea chiar și când nu era cazul, într-un mod nu prea inteligent, de cele mai multe ori, deoarece nu voia ca prietenii lui să-l numească "mult prea serios pentru grupul nostru", tocilar sau fraier. Billy Weaver, prietenul lui de-o viață, nu i-ar fi pus porecle, dar ceilalți ar fi făcut-o, iar asta îl îngrozea pe James.
Spre deosebire de fratele lui mai mare, lui Albus nu-i păsa de ceea ce credeau oamenii despre el. Nu-i păsa dacă unii îl numeau obsedat de faimă, alții plin de el pentru că e fiul lui Harry Potter. Pentru Al era important numai că el știa cine este el, ce fel de persoană e și cât de puțin îl interesa că tatăl lui e "cel ales", "băiatul care a supraviețuit", "tipul cu cicatricea fermecată". Nu a fost niciodată influențat de faima rudelor sau corupt de ea. Mereu a avut grijă să fie un puști cât mai normal, fără nimic special, fără nimic în plus faţă de ceilalți, s-a comportat întotdeauna de parcă nu ar fi fost un Potter. S-a ferit toată viața de primirea atenţiei nemeritate și de lingușitorii care îl complimentau datorită numelui de familie, în timp ce James a făcut întotdeauna exact opusul, pentru că James iubea toate acestea, nu le ura, așa ca Albus.
Perspectivele celor doi frați de a privi lumea, care nu aveau nicio legătură una cu alta, îi făceau să aibă caractere atât de diferite, opuse din toate punctele de vedere. De fapt, dacă oamenii nu ar știi că amândoi sunt Potteri, nici n-ar bănui că ei sunt născuţi din aceeași femeie, căci unul vede numai părțile bune în orice situație, niciodată nu conștientizează pericolul și e foarte pacifist, copilăros, optimist, prietenos și calm din fire, iar altul presimte că răul e aproape, orice ar fi, își dă încrederea greu, în cele mai multe situații, fiind mult prea precaut pentru a da detalii despre el din prima, și poate fi descris ca fiind violent, negativist, antisocial și nepoliticos, dar totuși, cu simțul umorului și sarcastic.
Totuși, cei doi aveau ceva în comun: amândoi iubeau aventura, riscurile, încălcarea regulilor, însă arătau aceste lucruri în modul lor propriu, unul mai ciudat decât altul. Încă un lucru pe care-l aveau în comun: amândoi vedeau coridorul de la etajul al treilea al Hogwarts-ului, în locul negrului intens care le acoperise ochii în peșteră și care ar fi trebuit s-o facă în continuare. La prima vedere, totul pare normal, însă, dacă afli că băieții priveau holul pustiu prin ochii unui șarpe imens, veninos, îţi poţi da imediat seama că situația în care ei se aflau este oricum, dar în niciun caz normală.
