Trecuseră ore bune de când ochii mari și verzi ai lui Albus se închiseră, pleoapele lui așterându-se peste ei și rămânând suprapuse deasupra lor, acestea nepermiţându-i să vadă altceva în afara întunericului fără margini. Liniștea se lăsă ușor peste zgomotele din împrejurimi, imediat după ce Albus leșină, aceasta estompându-le ca pe o culoare prea intensă, prea închisă, așezată pe pânză sub forma unei simple pete de vopsea, până când reuși să le facă să devină doar niște sunete de fundal abia sesizabile, care se auzeau de parcă ar fi fost la mare distanță de urechile înfundate ale lui Albus. Acesta simţea liniștea din plin, mai ales că felul în care aceasta reuși să oprească, să controleze orice sunet din preajmă îl înspăimânta, într-un fel sau altul.
Totuși, brunetul ignoră sentimentul provocat de ea, lăsându-se pradă acesteia. Odată ce reuși să o facă, auzi vocea șoptită, ca un sâsâit de șarpe, a lui Voldemort, ieșind printre norii de fum asemănători cu o ceaţă deasă, care au apărut cât se poate de brusc în peisaj, aceștia împletindu-se cu întunericul.
-Lasă întunericul să îţi pătrundă în minte și suflet. Lasă-l să te domine, să te controleze, să te cuprindă în braţele lui reci și negre și să nu îţi mai dea drumul. Lasă-l să devină o parte din tine, așa cum și eu am devenit o parte din tine.
-Poftim?! exclamă Albus în gând. Ce naiba ar trebui să însemne asta?
-Înseamnă că, de câte ori voi dori, îmi vei simţi prezenţa ca și cum ai simţi o săgeată intrându-ţi în spate sau două mâini strângându-te de gât, în încercarea de a te sugruma, chiar dacă eu nu mă voi afla în preajma ta. Pe lângă, mă vei putea auzi vorbind cu tine și vei vedea și auzi tot ce văd și aud eu, dar, din nou, numai la comanda mea, asta dacă nu știi să îţi blochezi mintea sau, mai pe scurt, să practici oclumantia, explică Voldemort, vorbind rar, iar apoi tăcu, preţ de câteva clipe. Voi trăi în tine, continuă el, având mai multă tărie în glas, în sufletul tău, pe care îl ascunzi în spatele durităţii, sarcasmului și personalităţii tale puternice, până când vei simţi cum răutatea, cruzimea, dorinţa de a ucide și toate celelalte trăsături ale maleficismului pe care îl deţin vor pune stăpânire pe tine, îţi vor invada mintea și te vor chinui din umbră, desprinzând, pe parcursul timpului, mici fâșii din interiorul, adică, din sufletul tău, astfel, făcându-te să te evapori ca un nor de fum mic și amărât, distrugându-te pe dinăuntru. Te voi face să devii vulnerabil, prin intermediul răutăţii mele, iar apoi te voi omorî cu mâna mea, Potter!
Imediat după ce Voldemort vorbi, aproape strigând, râsetul lui malefic începu să răsune puternic, acesta zbârlindu-i lui Albus părul de pe ceafă, iar apoi din ce în ce mai încet, ajungând să fie, într-un final, un sunet asemănător unui ecou îndepărtat, afundat în norul de fum care apăru odată cu vocea glaciară a Lordului Întunecat și dispăru tot în același timp cu el, ambii lăsându-i lui Albus, în urma lor, fiori reci pe șira spinării, bătăi repezi ale inimii și broboane de sudoare pe frunte.
Datorită reacţiilor corpului său, acestea semnalând spaima pe care o simţea în momentul actual, Albus deschise ochii mai brusc decât s-ar fi așteptat și se ridică în șezut, însă, își regretă fapta într-o fracțiune de secundă, datorită amețelii care îl cuprinse pe loc, dându-i senzația că imaginile din faţa lui, fie că reprezentau oameni, fie obiecte, se învârteau în jurul lui de parcă ar fi alergat la maraton. Capul lui începu, dintr-o dată, să zvâcnească de durere, iar, în acel moment, privirea i se încețoșă. Clipi de câteva ori ca să își revină, însă, nu făcu decât să înrăutățească situaţia, provocându-și greață prin intermediul absurdităţii la care se gândise.
-Eu mi-aș pune capul pe pernă în locul tău, se auzi, deodată, vocea familiară a unui bărbat în vârstă de treizeci și șapte de ani, acesta fiind nimeni altul decât Harry Potter.
