Albus Severus Potter și Întoarcerea Întunericului // vol. 1

Legenda lui M.Bonham

Liniștea se strecură printre restul sunetelor, iar apoi le făcu, pur și simplu, să dispară, de îndată ce un nume oarecare al unui individ oarecare începu să le dea bătăi de cap celor șapte prieteni aflaţi în expresul de Hogwarts, în drum spre King's Cross.

"M.Bonham. Cine este M.Bonham? De ce este faimos? Ce a făcut ca să fie cunoscut?". Cuvintele acestea erau singurele care se auzeau în minţile copiilor, iar imaginile pe care le vedeau când priveau pe fereastră nu reprezentau nici copacii de afară, nici florile colorate. Îi reprezentau, în schimb, pe ei cu ceva timp în urmă, când au întâlnit, în diferite moduri, în diferite articole, informații legate de M.Bonham. Unii dintre ei au ajuns la concluzia că acest personaj a fost un simplu tip care a lucrat la Minister și a ajutat la prinderea unui infractor incredibil de periculos sau ceva asemănător. Alții considerau că a făcut mai mult de atât. Chiar și așa, nu aveau de gând să se contrazică, dintr-un singur motiv: erau nesiguri. Asta era principala explicație pentru tăcerea stânjenitoare care se lăsase între ei și care fu alungată pe loc, atunci când trenul opri și începu să șuiere, iar după, să răspândească aburi în aer.

Observând că ajunseră la King's Cross, copiii ieșiră în fugă din expres și, odată ce se văzură afară, fură întâmpinați de câteva picături de ploaie abia apărute și de norii sumbrii de pe cer care anunțau o furtună. Cu toate că era conștient că se va uda, atunci când va începe să plouă de-a binelea, Albus era complet dezinteresat de asta și își evidenția nepăsarea printr-un mers lent și o privire neutră, parcă goală, la prima vedere. Era cufundat în propriile gânduri, propriile întrebări pentru care nu avea răspuns. Avea mintea încâlcită. Habar n-avea ce să încerce să afle mai întâi, dar cu toate acestea, era determinat până peste cap să continue să se strofoace pentru a obține informațiile de care avea nevoie.

Era posibil ca unora să li se pară o problemă această plăcere inexplicabilă a lui Albus Potter de a se complica, iar altora un mare avantaj. Însă, indiferent de ce credeau oamenii despre asta, brunetului nu-i păsa, nici cât să încerce măcar să pretindă că o face. Adora, pur și simplu, să facă din viața lui o reală provocare, să își folosească perspicacitatea pentru a descoperi noi indicii, a rezolva mistere și a găsi diferite metode cât mai inteligente de a trece peste obstacole, confruntându-se cu ceea ce aveau ele de oferit, nu ocolindu-le ca un laș. Îi plăcea să se "auto-testeze", pentru a-și putea confirma că este stăpân pe sine și are suficientă putere pentru a face față pericolului, iar această nevoie de a se asigura că are controlul asupra propriei persoane era determinată de enormul dezgust pe care îl avea pentru slăbiciune și eșec.

Drept să spună, Albus putea recunoaște cu mâna pe inimă că impresiile lui despre anumite lucruri puteau fi nespus de anormale, iar viziunea lui asupra întregii vieți, nu doar a unor simple "lucruri", așteptările pe care le avea de la el însuși și modul lui de a analiza ce îl înconjoară cu siguranță erau neînţelese de majoritatea oamenilor. Toate acestea îl făceau ciudat, asta recunoscuse chiar el, dar îi plăcea să fie ciudat. Îi plăcea să fie diferit și să aibă o personalitate cât mai interesantă. Nimeni nu putea schimba nimic din ceea ce îl reprezintă și el adoră, doar cu o simplă părere total nefolositoare. Și-o spunea mereu, pentru că asta îl făcea să se simtă mândru, pentru că asta îi amintea de unul dintre principiile după care trăia: "Voi schimba ceea ce sunt când eu voi dori, nu când mi-o vor cere alții".

- Bună, copii! salută Hermione Weasley, imediat după ce îi văzu pe cei șapte în fața ei, întrerupându-i lui Albus șirul de gânduri și trezindu-l la realitate. Cum a fost drumul? A apărut vreo problemă în timpul parcurgerii lui? Vremea a afectat mersul trenului pe șine? Și... Doamne, credeam că nu mai ajungeți, la câte accidente au apărut în ziare! turui ea, agitată.