Fugar De Realitate

Cap.1. Alerg spre tine,in pasi de contemp

Sunt tentat sa inchid sala asta, de ceva vreme. Sincer, as vrea sa pot face sa dispara toti oamenii dornici sa danseze din preajma. Veselia si energia lor deja nu ma mai incarca, ma consuma. Sa nu mai vad pe nimeni! Si asa, nu mai stiu pe cine ar trebui si pe cine nu ar trebui sa vad. E complicat. Oricum, toti ma considera un ciudat;
o vad in felul in care ma privesc. Si daca ma considera, ce, pana la urma? Sa fie sanatosi! Vreau sa raman doar cu oglinzile mele ce-mbraca peretii de la nivelul podelei pana la cel al tavanului. Pentru prima data in viata mea, simt ca acela la care privesc de 25 de ani in oglinda, de data asta, nu este cel
care ma judeca cel mai crunt. In ochii celorlalti zaresc un “Oare a luat-o razna?”.  Vin din ce in ce mai putini, oricum. Au impresia ca vorbesc cu cineva invizibil. Aberatii! Nu as vorbi singur, evident. Nu, nu, nu. Chiar exista cineva care vorbeste cu mine si, cand formam perechi, imi este alaturi fara sa o rog. Ei sunt doar niste incapabili.
Pentru ca nu o pot vedea si ei, judeca. Pan’ la urma, care este cea mai accentuata pasiune a unor oameni, daca nu critica? Ma simt privilegiat ca o pot vedea, desi cateodata si eu imi pun semne de intrebare, pana cand realizez ca e real, ca trebuie sa fie real, ca… asa simt eu totul; sau poate doar asa vreau
sa fie totul.  A trebuit sa plece ca sa realizez ca am atatea sa ii spun. Plecarea ei a facut ca, pentru un timp, ceasul sa-mi arate doar ora “prea tarziu”. 
Si, iata- s-a intors, in cele din urma. Sincer sa fiu, era ultimul lucru la care m-as fi asteptat. S-a intors pentru mine. Momentan, nu ii pot intelege alegerea si tare imi este teama ca nu este o alegere oficiala, ca va pleca. Nu inteleg multe lucruri si, poate, pe multe dintre el ar trebui sa le inteleg mai bine decat oricine, in
schimb, este ceva ce inteleg in “halul” ala de bine- macar acum. Poate din cauza mea este inca aici. Poate asteapta sa ii spun ceea ce trebuia demult, dar m-am trezit ca un prost abia acum. Dar cum as putea sa ii spun, stiind ca apoi ar putea sa plece si sa nu o mai vad niciodata? Cuvintele si organizarea lor la
momentul potrivit, au fost dintotdeauna, probabil, ultimul lucru prin care as fi putut impresiona pe cineva, mergand pe tiparul “Simt mult, vorbesc putin.”. Daca ii spun ceva si, tocmai prin asta, reusesc sa o dezamagesc? Reusesc sa ma-nfatisez lumii drept un introvertit cronic de ceva vreme si, trebuie sa recunosc, nu am incercat sa schimb asta vreodata; nu am riscat sa deranjez ambientul creat in zona mea de confort. 

Uita-te doar la ea!
Uita-te doar cum face piruete prin oglinzi; cum cu miscari suave mi-aduce aminte de orele de contemp; de acele ore in care zburam impreuna in pasi de dans. Imi intorc privirea spre ea. Am ochii atintiti spre ea, cu alte cuvinte- ma holbez hipnotizat de ceea ce pentru ceilalti pare o iluzie. Suntem precum
floarea-soarelui si insusi soarele. Ironia sortii ii atribuie ei rolul masculin in toata analogia asta. Ea este soarele, dar nu stie- nu i-am spus niciodata.
Acum lumineaza toata incaperea. Depind de prezenta ei. Si, cel mai probabil, omul care sunt astazi, a depins de influenta prezentei ei de-a lungul anilor.
Nu stie, nu stie nimic. Din egoism, imi doresc sa ramana aici pentru totdeauna. Sincer, nici nu stiu ce inseamna aici; nu mai stiu. Prezentul asta m-a facut sa ma pierd de restul oamenilor si de mine. Nu stiu daca dorinta mea ca ea sa ramana aici este potrivita, avand in vedere ca nu stiu exact unde este “aici” pentru mine. Dar, stiu! Stiu, cu siguranta stiu ca imi lipseste ceva. La naiba!
Ce e?
Nu oboseste. Cand se opreste o clipa, ma apropii de oglinda. O ating. Ea alearga spre mine delicat, apoi imi atinge mana lipita de oglinda in care chipul, corpul, fiinta ei danseaza. E totusi ceva intre noi, ceva ce nu ma lasa sa o simt decat in suflet- ca un geam de sticla. As arunca cu ceva in el sa il sparg; sa distrug acel lucru ce se ce afla intre noi. Dar nu. Nu vreau sa fac asta. Daca o ranesc? Daca asta ii va schimba statutul de “prizoniera a oglinzilor” si apoi va alege sa plece? Sa o las sa faca asta din nou, fara sa apuc sa ii spun? Daca dupa ce distrug acel impediment voi da dovada de aceeasi incapabilitate?

Ma rezem de oglinda, intorcandu-i spatele. Se apropie de mine. Parca o simt. Ma simt prost, fiind cu spatele la ea, dar asa o simt cel mai aproape- contopindu-mi coloana, fiinta,
de oglinda, cu oglinda. Ea, prizoniera oglinzilor, e in spatele meu si parca
reuseste sa evadeze. Imi atinge chipul, obrajii cu mainile ei fine, inconjurandu-mi corpul, luandu-ma apoi de mijloc, strangandu-ma, practic, in brate. Ma strange tare, tare ca si cum ar spune:,,Mi-a fost dor!''. Ii spun:,,Imi pare atat de rau! Sunt un copil.'' si, in loc sa imi spuna ceva, adoarme intr-o clipita cu mine in brate. Doamne, ce n-as da sa fiu in locul ei acum!  Dar nu pot! Fir-ar! Cuvintele mele justifica multe, printre care si cuvintele pe care nu am avut curaj sa le
rostesc vreodata.