Fugar De Realitate

Cap.5. Alta zi, alte doua specimene - eu si... ea? Ea care?

     Am pornit insotit, ca de obicei, de asistenta. Ce cred ei c-as face daca m-ar lasa singur?! Oricum... Sunt inca cuprins de o curiozitate grozava. Oare discutia pe care doreste sa o poarte Rose cu doctorul Morhaizen o fi legata de mine? Cat as vrea sa aflu... 

     Ajuns in ,,celula'' mea, ma asez pe pat, intins, facand ceea ce oamenii care se plictisesc fac: privesc pe pereti. Deodata, imi nazareste o idee. ,,Sunt genial! '' imi spun eu in gand. O fi ea, ,,celula'' mea, ca o celula, dar nu e incuiata. As putea sa ies si daca ma vede cineva, spun pur si simplu ca am vrut sa ies in curte, si cu toate ca e seara, e ora opt, pot motiva ca ma simt un pic ametit si ca vreau sa iau o gura de aer. 

- Sunt un geniu sau nu?!  spun eu umflandu-ma in pene, asteptand un raspuns de la cineva. Ma gandesc ca daca Rose ar fi fost aici, mi-ar fi raspuns. Dar nu, nu este, asta nu pentru ca nu exista, ci pentru ca face pe psihiatra pentru a ma ajuta pe mine. Eram sigur ca o sa ii vina ei vreo idee. Nu degeaba o iubesc atat de mult! 

     Zis si facut! Ma ridic frumusel de pe pat, pun mana pe clanta,fac un pas afara din camera, privesc stanga-dreapta. Nu-i nimeni, si imi urmez interesul: ma las condus de pasii mei pana la biroul pshihiatrei, rol jucat acum de Rose a mea. Odata ajuns, observ ca usa e intre-deschisa. Indraznesc sa o deschid inca putin. E prea liniste. Bag capul ca o baba curioasa sa vad daca e cineva. Doamne, cat de imprudent pot fi, si cat am putut sa ma schimb! Acum fac orice numai pentru a iesi de aici. M-am gandit si la varianta ,,evadarii'', dar sunt sigur ca odata ajuns in sala mea, sor'mea sau mama ar trimite gorilele imbracate in albastru sa ma bage iar in camasa de forta pe motiv ca-s un nebun care a fugit de la clinica. Lucrurile trebuie facute cu cap, cel putin acum daca in trecut n-au fost asa!  Si mai ales acum, cand Rose s-a intors si pe deasupra ma si ajuta! 

     Dupa indelungi cautari cu privirea, ma hotarasc, accept ca Rose nu este aici. 

- Unde-o fi? gandesc eu cu voce tare

- Cine sa fie, tinere? 

-  Cine sa fie?! Pai... Doamna Dobrescu? 

- Dar eu te-am condus astazi la ea!

- Da, dar... Mi-am adus aminte de ceva! Defapt am avut un fel de viziune, de vis, in care... 

- Ok, ok.  spune femeia total neinteresata de motivele pe care incercam sa ii le etalez eu 

- Daca nu este, ma voi intoarce in camera mea.

- Am vazut-o pe-afara, vorbind cu doctorul...

- Mor-hai-zen?  o intrerup eu, incercand sa pronunt numele atat de complicat si usor de uitat al doctorului  

- Da, dar cand ai facut tu cunostinta cu dumnealui? 

- Doamna Doctor mi-a spus ca dumnealui vrea sa vorbeasca cu mine!  mint eu, incercand sa ii ascund adevaratul fapt 

- Da? Bun, atunci, poti merge in curte si ii poti intrerupe. Daca tot vroia sa discute cu tine... Poate chiar tu esti motivul pentru care ei discuta acum! Bine... asta si faptul ca ei...

- Atunci va multumesc mult si... eu ma duc sa vorbesc cu dumnealor! spun eu bucuros ca am scapat de intrebari, neinteresat de ceea ce ar mai fi spus 

- Bine tinere, mergi sanatos! 

     Cobor scarile, caci eram la etajul trei al clinicii, si ajung intr-un sfarsit in curte. Ii vad pe cei doi mergand linistiti pe alee. La un momentdat se aseaza pe o banca. Eu, incerc cumva sa devin invizibil, ascunzandu-ma dupa copacii atat batrani. Sunt in spatele lor. Din unghiul acesta cei doi par foarte apropiati, prea apropiati. Cum poate omul asta sa fie atat de apropiat de Rose? Nu pot sa cred asa ceva!  Putin respect pentru institutia in cauza! Putin respect pentru sentimentele mele... Rose ma tradeaza ?

- Sti... Chiar ma gandeam la pacientul de astazi. Poate trebuie sa il lasam sa creada ca eu sunt cine crede el.

    ,,Stiam eu!'' spun eu in gand, bucurandu-ma cu toata fiinta mea ca am avut dreptate si ca Rose tot ce vrea sa faca este sa il convinga ca e reala, ca eu nu mint, ca nu sunt nebun.

- De ce?  

- Va fi ca un fel de terapie. El isi va da seama singur! 

     ,,Pretexte!'' imi zic eu in gand, la auzul acestor vorbe. 

- Crezi ca e mai bine sa lasi totul asa... de la sine? 

- Cu omul asta nu merge altfel! Trebuie sa ii dam dreptate! Se va contrazice singur apoi!

     ,, Trebuia sa spuna si ceva de genul! Altfel, dadea de banuit!'' 

- Ai foarte mare dreptate! In fond, tu l-ai cunoscut, esti o profesionista. Asa ca, n-am de ales, decat sa am incredere in tine! Pana acum am avut, si nu am regretat! spune doctorul, apoi isi apropie fata de cea a lui Rose, incercand sa o sarute

- Buna seara!  exclam eu, aparand din senin 

- Buna seara, Adam! Dar ce faceai aici? Spionai? De ce nu esti in camera la fel ca ceilalti pacienti? 

- Am vorbit cu asistenta si a spus ca nu e nici o problema daca ies. Vazandu-va aici, pe tine, Rose, si pe doctorul...

- Mark Morhaizen. spune el vazandu-ma in dubii

- Am crezut c-ar fi frumos sa va salut.  

- Aha... spune ea parca nu prea incantata

- Dar, Rose, nu te bucuri sa ma vezi? A trecut atata timp, si acum... 

- Dar ea nu e Rose, baiete!  spune un pic revoltat doctorul, fiind probabil gelos

- Mark!  il striga in soapta Rose 

- Ba da! Arata exact ca ea, deci ea este! Are parul negru, ochii verzi... 

- S-o fi inserat, dar eu tot blonda cu ochii albastrii o vad! 

- Mark! Gata!  ii spune Rose, dar de data aceasta cu voce tare, incercand probabil sa-l opreasca din aberat

- Ok, gata! Dar trebuie sa inteleaga ca...

- Maark, te-am rugat ceva! Toate lucrurile le va intelege singur, cu fiecare sedinta! spune ea atat de calm, apoi tuseste un ,, Sper!'' soptit pe care ma fac ca nu-l aud, caci sunt sigur ca vroia sa se prefaca inca in fara doctorasului

- Vedeti? Daca am dreptate! 

- Adam, mergi te rog in camera! E deja noua, si din cate observ nu mai este nici un pacient pe-afara! Este mai bine asa! 

- Am inteles... Doamna doctor!  spun eu usor in gluma satisfacut de toate cele intamplate pana acum

     Plec. Ii las in urma mea pe cei doi, fara a mai fi ingrijorat ca intre ei ar putea fi ceva caci m-am convins ca nu este asa dupa atitudinea lui Rose. 

Urcand scarile, la etajul doi, pe scari, o vad pe fata din ziua precedenta, cea care a fugit de mine. Vazandu-ma, se ridica si intentioneaza sa fuga din nou. O apuc de mana. Se chinuie, se zbate, parca mana mea ar fi fi o tortura, incercand sa scape, incercand sa fuga si fiind foarte agitata. In agitatia ei, face un pas, apoi cade. Incepe sa planga si se ghemuieste intr-un colt. Ma asez langa ea. Incerc sa nu o mai privesc,caci observ ca devine foarte nevoasa. Se ridica in picioare. Ma ridic si eu. Se intoarce spre mine si ma priveste adanc in ochi. Nu ma pot abtine si o privesc si eu, caci are niste ochi atat de mari! Pentru un moment, ma inec in ochii ei negrii, atat de frumosi, apoi ii analizez chipul. E perfect! Ma mai priveste cinci secunde, apoi se intoarce cu spatele si fuge. 

- Stai! o strig eu cuprins de o curiozitate ciudata cu privire la aceasta fata. Lucrul si mai ciudat, este, insa, faptul ca datorita ochilor ei, am uitat, pentru un moment, de cei ai lui Rose, de Rose complet! Are ceva special! De ce tocmai ea? Cum a putut face ea asta? Cum? Cum a putut face asta, cand ea nici macar nu mi-a vorbit vreodata si probabil ca nu-mi va vorbi? Trebuie sa aflu mai multe despre ea. Imaginea ei, privindu-ma apoi fugind de mine, nu imi mai da pace. Pur si simplu nu mi-o pot scoate din cap. 

     Urc in camera mea, la etajul trei. Ma asez la loc pe patul meu alb, dar moale. Incerc sa dorm, dar nu pot. Inchid ochii, vad din nou aceeasi imagine si ii deschid. Se pare ca tocmai ia nastere un nou sentiment inauntrul meu. Dar despre ce sentiment vorbesc? Ce reprezinta toate astea pentru mine? Tare-as vrea sa aflu! Viata mea, se pare, s-a transformat intr-un carusel al misterelor : Imi creste suspansul cu o intrebare dar nu stiu niciodata daca o sa mi-l coboare cu un raspuns.