Fugar De Realitate

Cap.8. Ganduri si sentimente de neputinta. Exact ca la inceput

Continui sa raman in acelasi loc, pe aceeasi banca, precum o statuie. Cum m-ar numi? ,,Distrusul'' ? ,,Monstrul''? A, ba nu! ,,Nebunul''! ca doar suntem intr-un ospiciu, nu? Sunt prea linistit pentru a ma numi asa, cred... Oricum nu vreau sa ma mai misc. Vreau sa mor aici. Asta vreau! Vreau sa putrezesc in locul asta. Am inceput sa cred ca orice vorba, orice gest, orice as face... provoaca rau. Sunt... defapt stai! Nu sunt nimic! Nu reprezint nimic. Am ajuns pe acest pamant sa fac ce... ? Toate astea... 

- Asadar, maine placi, Adam! Cat ti-ai dorit... Dar e doar o zi, sa nu exagerezi!  spune psihiatra 

- Sunt prost? 

- Ce tot...

- Spuneti-mi, am fata de prost? 

- Nu, Adam, ce tot...

- Vroiam sa plec de aici vindecat, nu sa imi vizitez mama in spital! Nu ma duc in excursie! 

- Imi ce iertare, ar fi trebuit sa tratez situatia ca atare... Nu am crezut ca esti atat de suparat. 

- Mda... degeaba ganditi. Ati fi preferat sa va intampin fericit? Sa dau o petrecere?  ii spun eu, incercand sa o jicnesc

- Stai, stai nu vorbi asa caci eu nu am facut-o! Si cum de... nu mi te mai adresezi cu ,,tu'' cu ,,Rose'' ? 

- Pentru ca nu sunteti! Sunteti un strain pentru mine! Daca o sa continui sa cred asta o sa continui sa distrug si nimicul pe care il mai am! 

- Moment de luciditate sa inteleg?  spune ea analizandu-mi agitatia

- Nu! Realitatea!  ii spun eu persecutat parca de situatia, simtindu-ma nevoit sa ma ridic si sa plec

- Adam... 

- Ce mai vreti? o intreb eu oprindu-ma din mers, neoferindu-i nici macar privirea mea, ce mai respect... ? 

- Ai grija ce faci maine! 

- Mda... O sa fug din tara, va asigur! 

     Imi continui drumul cu aceeasi privire in pamant. Intru in cladire, urc aceleasi scari pe care le tot urc si cobor de atata timp, ajung la camera mea, pun mana pe clanta, intru, ma lipesc de usa, ma las usor in jos si ma ghemuiesc iar, gandindu-ma ca asa nu va putea intra nimeni sa imi deranjeze singuratatea, neputinta. Imi adancesc din nou capul in palme si, dintr-un instinct de furie imi cobor bratul drept si dau cu pumnul in usa. Dintr-o data aud pasii grabiti ai cuiva ca un fosnet de furtuna. Simt un pumnal in stomac, ma ridic, pun mana pe clanta cu o furie iesita din comun, crezand ca cineva era la usa mea, incercand sa asculte. Dar ce sa asculte? Am iesit repede incercand sa aflu cine e acel cineva. Pe hol nu mai era nimeni. In schimb, in fata usii mele era o bratara cu inscriptia ,,Te iubim, scumpul nostru copil, fetita noastra frumoasa'' pe circumferinta din interior. Asadar... e o fata, care tocmai a fugit... Nu mi-e asa de greu sa-mi dau seama cine este. Dar ce cauta ea aici si de ce s-a speriat, de ce a fugit? Din cauza ca am dat eu cu pumnul in usa ca un animal... Sigur asta e motivul. 

     Ma ridic de pe jos, imi tarai picioarele pana la pat, ba chiar ma si asez stand cu fata in sus, rotind bratara prin mainile mele. Se pare ca incheietoarea e stricata. ,,Probabil a scapat-o'' imi spun eu. Lucrul asta, tin sa recunosc, m-a linistit un pic, iar apoi brusc, in toiul dupa-amiezii ma face sa adorm, fara a-mi da seama cand si cum.

     Pe la sapte jumate ma trezesc. De ce am deschis ochii? Nu puteau sa ramana asa pentru totdeauna? Mi-aduc aminte ca pe la sase trebuia sa ma duc in biroul psihiatrei. Ma scol in picioare, imi dau o palma peste frunte si ma gandesc ca ar putea crede ca am ceva cu ea. Ies din camera. Ma indrept spre biroul ei. Ajuns la destinatie, bat la usa. Asta cred ca e primul lucru pe care il fac, fata de ea, cu politete, pe ziua de azi.