Fugar De Realitate

Cap.4. Specimene

 E dimineata. Ceea ce am constientizat seara trecuta a fost greu pentru mine. A trebuit sa accep. Azi, incep o noua zi, una mai clara, cu picioarele pe pamant. 

     Vine asistenta si ma intreaba acelasi lucru ca si ieri, anume, daca ies in curte. De data asta, accept.

     Nu stiu daca sa ma bucur ca mai sunt si alti oameni pe aici, cu care pot socializa, caci intr-un fel ar insemna sa ma bucur de situatia lor; iar eu nu ma bucur deloc, caci ii inteleg perfect. Ieri, cand am trecut pe langa aceeasi oameni, pareau pur si simplu... oameni. Azi, in ochii mei sunt niste specimene. Sunt foarte ciudati. O femeie tine o papusa in brate si repeta obsesiv ,,Copilul mamei scump!''. Ce o fi patit saraca? Alt om, sta cu un caiet in brate si deseneaza. O fi el normal? Ma apropii. 

- Buna, numele meu este Adam! 

- Vezi? Vezi? Uite! Vezi ce am? Vezi ce multi sunt? 

     Pe caiet erau desenati dolari. Dintr-o data, barbatul incepe sa rupa caietul si sa arunce foile in toate partile, strigand :

- Sunt bogat! Am bani! Multi, multi bani! Vezi? 

- Vad... spun tulburat dupa scena vazuta. 

     Imi intorc chipul spre o banca si zaresc un tanar de saptisprezece ani. ,,Ce cauta un baiat de varsta lui aici?'' Vede ca il privesc si ma intreaba: 

- Sunt eu vreo mascota?

- Nu. De ce esti aici?

- Dependenta m-a adus aici. Pana de curand ma plimbam cu ea de mana peste tot, cautand impreuna ceea ce ne leaga inca: drogurile.

- Nu pricep. Ai ajuns tocmai la o clinica de... nebuni? 

- Da. Eu am halucinatii, aud voci, devin violent. Nici nu sti... la liceu incepusem sa imi lovesc colegii si sa le cer bani pentru protectie, doar pentru a-mi satisface mie dependenta. Plus ca parintii mei sunt de parere ca asta este una dintre cele mai bune clinici. Vreau sa ma vindec, asta e un pas doar...

- Nu s-ar parea ca esti un baiat asa de violent.

- La primul lucru cu care sunt contrazis, sau daca mi se pare mie ca cineva vorbeste despre mine, daca aud ca sunt criticat... O sa cunosti ceea ce am devenit eu. Nu am invatat sa ma controlez si nu imi place sa suport parerile oamenilor... prefer sa imi suporte ei mie caracterul fie ca vor, fie ca nu. 

- Cine vorbeste acum? Tu sau ceea ce ai devenit? 

- Ba omule, da tu ai venit sa-mi iei interviu? Nu vrei sa scrii o carte despre viata mea psihologica? 

- Nu vreau. Am si eu destule probleme, stai linistit! 

     Ma indepartez de tanarul deja agitat, pentru a nu isca vreun conflict. Vad pe unul cam de varsta mea, intr-un scaun cu rotile, stand cu capul in jos, privind la un album.

- Frumoase poze, arunc eu o privire.

- Tu iti bati joc? 

- Nu! 

- Uita-te la pozele astea! Uite-o pe asta: eu plamband-o pe fetita mea. Uite-o si pe asta: eu dansand cu superba mea sotie. Acum nu mai am nimic. Nu mai pot merge. Am ramas paralizat pe viata. Mi-am ucis sotia si fica de patru ani! Intelegi? 

- Cum s-a intamplat asta? 

- Era noapte. Eu, sotia si fica mea, ne intorceam de la o petrecere. Eu eram la volan. Am marit un pic viteza, apoi nu mai stiu ce s-a intamplat... am pierdut controlul masinii. M-am trezit singur pe patul de spital dandu-mi-se cele doau vesti: ca sotia si fica mea au murit si ca voi ramane paralizat pe viata.