Pe cont propriu [Volumul I]

Capitolul 4-Noi încercări

     Mă așteptam să se întâmple asta. Filmulețe cu mine bătând tipi mult mai dezvoltați ca mine circulă acum pe site-urile de socializare. Dar mă bucur că nu eu sunt cea care sunt făcută de râs, ci acei băieți din barul "Devils" care se credeau buricul pământului. S-a dovedit contrariul.

     Sunt însă foarte supărată pe faptul că cineva a filmat și bătaia mea cu Gerald de ieri. Am specificat clar că cel ce va îndrăzni să facă așa ceva o să aibă probleme mari. Și nu doar din partea mea, ci și din partea lui Gerald.

     Stau pe iarbă uitându-mă la filmulețele "sângeroase", când atenția îmi este îndreptată spre un grup de elevi care se ceartă. Analizându-i mai bine, îi pot recunoaște pe Gerald și pe idioții care au postat filmulețul.

     Mă ridic și mă îndrept spre cei patru, scuturându-mă înainte de praful de pe pantaloni.

     — Ce se întâmplă aici? îi întreb când sunt suficient de aproape de ei.

     — Uite proștii care au postat filmulețul pe net! spune Gerald, continuând cu niște înjurături nu tocmai frumoase.

     — Lasă-ne în pace, namilă! Facem ce vrem! spune unul dintre tocilarii din raza noastră vizuală, și nu pot să cred că un astfel de om poate avea atâta tupeu.

     În următoarea secundă, Gerald îl prinde de guler și îl ridică până la nivelul său. Îi pot vedea oasele cum tremură sub piele, ceea ce mă face să scap un chicot.

     În timp ce tocilarul tupeist este intimidat de Gerald, observ cum ceilalți doi încearcă să scape. Cum nimeni altcineva nu remarcă, mă grăbesc să le tai calea.

     Unuia dintre ei îi dau un picior în burtă, urmat de altul în față. Acesta cade pe jos țipând după ajutor medical. Când îmi întorc privirea spre cel ce urma să fie pocnit dureros, îl văd încercând să se apere exact precum o fetiță la prima ei lecție de karate. Sticlele ochelarilor lui tremură atât de tare încât cred că o să cadă de pe rame. Și nu sunt sigură dacă e posibil așa ceva.

     — Ce e, tremurici? îl întreb eu râzând pe sub mustăți.

     — N-nu mă lovi! spune acesta mai mult în șoaptă.

     — De ce nu aș face asta? Tu și prietenii tăi ați postat un filmuleț care nici nu trebuia să existe! îi spun eu apropiindu-mă, fiind mult mai serioasă acum.

     — N-nu e am f-făcut-o. A-am fost obligat. T-te rog, nu îmi face rău! spune el și cred că mai are puțin și plânge.

     Îmi dau ochii peste cap. Acum cerșește milă sau ce? Desigur, nu l-aș lovi dacă nu ar face parte din asta, dar cum toți știm că nu este chiar așa, nu am de ales. Eu îmi fac singură dreptate. Nu este corect, dar așa gândesc.

     Când mă întorc la Gerald, acesta deja doborâse micul tupeist și privea băiatul cum se îneca în propriul sânge. Batem palma și ne uităm la cei trei tocilari care acum plâng toți de durere.

     Dar nu avem timp să ne bucurăm mai mult de reușită, căci două brațe mici, dar puternice ne întorc cu fața spre un individ scund și chel, dar supraponderal. Directorul.

     — Voi doi! În biroul meu! Acum! strigă acesta și merge cu pași mici spre intrarea în liceu.

     Eu și Gerald îl urmăm tăcuți, până când ne oprim în fața ușii mari de lemn pe care scrie "Domnul Director". Acesta descuie ușa și intră, după care ne face loc și nouă, închizând-o în urma noastră.

     Se așază pe scaunul mare din piele neagră și își pune coatele pe masă, vrând să arate că el este cel care deține puterea aici.

     — Pot să știu și eu ce căutați voi printre cei trei copii însângerați? întreabă acesta cu un ton mai înalt.

     — Domnule director, chiar găsiți această întrebare ca fiind una folositoare în cazul de față? întreb eu așezându-mă pe scaun fără vreo invitație specială.

     — Domnișoară Young, mă așteptam la asta din partea ta! De fapt, ce tot spun aici? Mă așteptam la asta de la amândoi! spune micuțul omuleț uitându-se pe rând la amândoi.

     — Cred că suntem deja cunoscuți în școala asta pentru ceea ce facem! spune și Gerald uitându-se undeva pe perete vrând să pară gânditor.

     Oh, dar chiar suntem, dragă Gerald.

     Tresărim amândoi când palma directorului lovește masa din lemn și îl privim luați prin surprindere cum i se înroșește fața și parcă vedem fumul ieșindu-i din urechi.

     — Până aici! M-am săturat de voi doi, nătărăilor! Ați adus școala în prăpastie! De pe locul doi am ajuns pe șapte! Locul șapte! Vă puteți imagina?

     Fața și comportamentul lui cu siguranță mă fac să mă încrunt. Mă gândesc dacă nu cumva domnul director trebuie dus la un spital de nebuni.

     După ce se mai calmează, își închide ochii strâns și își freacă tâmplele cu ambele mâini.

     — Voi doi nu o duceți prea bine pe lista mea! spune acesta continuându-și procesul de calmare și relaxare.

     — Ce vreți să spuneți, domnule director? îl întreabă Gerald, devenind curios dintr-o dată și pentru prima oară serios pe această temă.

     — Young, Green, vă așteaptă cea mai lungă săptămână din viața voastră!