Pe cont propriu [Volumul I]

Capitolul 23-Coșmarul

     Atât de puțin timp petrecut împreună. Atât de puține momente. Atât de puține cuvinte spuse.

     Te iubesc. Era ușor. Sunt doar două cuvinte. De ce mi-a fost atât de greu să le pronunț? De ce i-a fost lui atât de greu să le pronunțe?

     Dacă știam că așa ceva mă poate ține departe de el, nu aș mai fi făcut-o. Nu m-am gândit niciodată la consecințe. L-am pierdut pe vecie. Un singur lucru mă mai desparte de el acum.

     Închisoarea.

     Gândul că în mai puțin de douăzeci și patru de ore vor veni niște oameni și mă vor duce în acel loc plin de suferință și singurătate mă îngrozește. Nu vreau să fiu închisă între patru pereți. Dar mai important. Nu vreau să fiu departe de el.

     Pentru că oricât de mult mi-ar fi promis că mă va vizita zilnic, și că va face tot posibilul să mă scoată de acolo mai repede, nu se va întâmpla așa.

     Sunt multe fete care sunt gata să sară pe el, sunt multe alte lucruri pe care merită să dai bani. Dar ce? El să își bată capul cu mine? Cu prostia mea? Cu greșeala mea?

     Faptul că nu îmi mai vorbește de câteva minute și se uită undeva în gol îmi taie orice speranță. Știu că am greșit, și el știe. M-a atenționat înainte să acționez, dar i-am respins sfatul.

     Blestemat fie momentul în care nu l-am ascultat!

     Și totuși...

     De ce să îmi mai bat capul acum? Faptul este deja împlinit. În curând, voi fi luată pe sus, și dusă în noua și viitoarea mea locuință. Faptul că l-am nenorocit pe Gerald și i-am stricat "frumoasa" lui față mă trimite acolo.

     Cu ce scop?

     — Pentru că ai făcut o greșeală.

     În sfârșit, după mai bine de o jumătate de oră, Brian mă privește în ochi atât de adânc, încât simt că îmi citește și sufletul.

     — Ce?

     Își arcuiește o sprânceană, apoi se încruntă și pare confuz. Nu mai vorbi! Îl pierzi cu fiecare cuvânt spus!

     — Ți-am răspuns la întrebarea "Cu ce scop?".

     — Credeam că doar am gândit-o.

     Și atât a fost. Niciunul dintre noi nu mai scoate o vorbă. El, pentru că este dezamăgit și frustrat. Eu, pentru că îmi e rușine. Ce greșeală mică și ce pedeapsă mare!

     Pentru ce? Pentru ce mi-a plăcut titlul de bătăușă? De ce am fost atât de naivă? De ce am făcut o așa alegere? Da, eu îmi fac singură dreptate, proastă decizie!

***

     — Mișcă-te! Să nu te văd că mă privești în ochi, muscă fără aripi ce ești!

     Strigătul lui mă pune în mișcare. Nici nu sunt în stare să îi pronunț numele. Gerald. Bine, poate doar în gând, căci știu că nu mă poate auzi aici. Dar serios, muscă fără aripi? Ori nu e bun la insulte, ori mă consideră o... muscă fără aripi. Nici în momente ca astea nu mă pot lăsa de glume proaste.

     Din neatenție, îmi scap creionul și provoc un sunet enervant, ca mai apoi să văd mina de creion "zburând" spre scaunul așezat la câțiva centimetri depărtare. Mă opresc din mers și mă aplec pentru a-l revendica. Tresar speriată când îi aud din nou vocea.

     — Tâmpito, așa te-am învățat eu?!

     — Îmi p-pare rău! spun cu tremur în voce.

     Palma lui se lipește perfect pe obrazul meu stâng, și mă face să îmi dau capul într-o parte. Mă ustură incredibil de mult, dar nu pot să plâng. Nu am voie.

     Totuși, o lacrimă îmi alunecă pe obraz și se rostogolește până cade pe parchet, formând un picur de apă.

     — Ridic-o! mă încrunt la îndemnul lui și nu știu ce să fac, așa că mă foiesc pe loc. Am spus să o ridici! țipă și mai tare, însă nu știu ce trebuie să ridic.

     Creionul l-am luat. Nu mi-au căzut pantalonii, nu mi-au căzut urechile. Cu toate că mai au puțin și explodează dacă Gerald mai țipă mult la mine.

     Și totuși, ce trebuie să ridic?

     — Lacrima, toanto! Ridic-o! Șterge-o! Fă-i ce vrei, numai ia-o de acolo!

     Încruntătura de pe chipul meu devine mai adâncă, dar mă aplec, și încep să șterg cu mâna parchetul rece. Îmi trag nasul și îmi închid ochii strâns când îi aud pașii. Îmi prinde părul cu o mână și mă ridică de la sol, făcându-mă să scap un sunet ascuțit și înfundat. Mai mult nu am voie.

     — Tu să nu plângi! Nu o să mi se facă niciodată milă de tine! mârâie nervos, și îi văd maxilarul zvâcnind de furie.

     Înjur în gând pentru cele două lacrimi care nu m-au ascultat și mi s-au prelins pe ambii obraji. Sentimente afurisite. Lacrimi tâmpite. Minte idioată. Aș vrea să îl pocnesc și să îl îndepărtez, dar mi-e frică. Nu am curaj. Sunt prea timidă pentru a-l înfrunta.

     — Ei, se pare că drăcușorul nu mă ascultă! Prea bine!

     Mă trântește pe parchetul rece, și începe să mă lovească cu picioarele, apoi cu pumnii, în față, în ochi, în burtă, peste tot. Încep să nu mai văd bine, totul e negru. Îmi vine să vărs, scuip sânge și mă doare tot corpul. Lui nu îi pasă. Tot ce vrea e să mă vadă suferind.

     Lacrimile și-au ieșit din minți și fug pe obrajii mei rozalii, încercând să evadeze. Acum nu mă vede, deci pot să plâng în tihnă. Să plâng pentru cine sunt. Să plâng pentru ce se întâmplă acum.

     Parcă îi văd chipul. Expresia lui dezamăgită, privindu-mă din umbră.

     Brian, salvează-mă!

***

     Mă trezesc din coșmarul meu cu un țipăt care trezește și vecinii. Brian intră în cameră imediat. Sunt atât de confuză. Ce caut în patul meu? Și cum de este întuneric? Cum am adormit?

     Sunt trasă într-o îmbrățișare caldă, căreia îi răspund fără să stau prea mult pe gânduri. Îmi afund capul în scorbura gâtului și suspin necontrolat. Mâna mare ce îmi mângâie spatele ușor mă mai calmează, dar nu de tot. Încă sunt terifiată din cauza coșmarului pe care l-am avut.

     Eu? Sclava lui Gerald? Asta s-ar fi întâmplat dacă nu aș fi fost cine sunt acum? Timidă și fricoasă în loc de bătăușă și curajoasă?

     — E totul bine. Nu mai plânge, Sarah! îmi șoptește Brian.

     Vreau să uit de asta. Dacă eram altfel, nu aș mai fi fost acum în brațele lui Brian. Îmi este bine așa,, chiar și condamnată pentru câțiva ani.