Pe cont propriu [Volumul I]

Capitolul 14-Nu mint!

     Stau întinsă pe patul din camera mea și privesc în gol la tavanul alb. Ieri, după ce am leșinat, Hunter a sunat-o pe mama lui, care a venit acasă și mi-a dat niște pastile și puțină mâncare, "ca să mă refac". Apoi m-a adus acasă.

     În fond, viața mea e palpitantă, chiar dacă am parte de o mulțime de dificultăți. Am noroc cu niște prieteni așa de grozavi. Dacă nu am familie, măcar prieteni adevărați să am.

     Că tot veni vorba, Brian nu mi-a mai dat vreun semn de viață, cu toate că i-am trimis mesaj să vină la mine acasă. Mă simt rău și am nevoie de companie.

     Soneria enervantă îmi întrerupe gândurile și mă forțează să mă ridic din pat. Cu lene, îmi încalț papucii de casă și pornesc în același ritm spre ușa de la intrare. În spatele ei, doi polițiști înalți și bine făcuți sunt stană de piatră și mă privesc direct în ochi cu răutate.

     — Bună ziua! Vă pot ajuta cu ceva? întreb eu speriată, cu toate că nu vreau să arăt asta.

     — Depinde. Sunteți Courtney Young? întreabă unul dintre ei citind de pe un dosar.

     Ați omis un nume! Eu sunt Courtney Sarah Young, nu știu cine este această Courtney Young!

     — Depinde. De ce o căutați pe această fată? joc și eu jocul blondului, reușind să îi smulg un zâmbet în colțul gurii.

     — "Această fată" a agresat un minor și este căutată de poliție. După datele pe care le-am primit, aici ar trebui să locuiască Courtney Young! spune celălalt, sever.

     Înghit în sec. Probabil că deja m-am albit la față. Orice pas greșit mă poate duce la închisoare, iar asta înseamnă adio viață!

     — Este o greșeală! Aici nu locuiește nicio fată cu numele Courtney Young sau Courtney Sarah Young! Nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta! spun eu dintr-o suflare și le trântesc ușa în nas, urmând să o încui de trei ori și să împing canapeaua până în fața ușii.

     Speriată, prin mișcări rapide sigilez toate geamurile și blochez orice cale de acces pe la ușile din spate sau cele laterale.

     Dar acum sunt prinsă înăuntru! Bravo, Coco!

     Ciocăniturile continuă să se audă în ușă și în geamuri, iar eu devin din ce în ce mai speriată. Urc scările rapid și smulg telefonul de pe pat, apelându-l pe Brian, dar acesta nu vrea să răspundă. Ce s-a întâmplat cu tine, băiete!?

     Trebuie să aud ce se întâmplă afară, dacă nu și să văd. Așa că, iau o rigla dintr-un sertar și mă chinui să întredeschid geamul, iar după o serie de încercări nereușite, geamul se crapă atât cât să aud perfect tot ceea ce vreau.

     — E isteață. S-o scoatem afară! aud o voce de bărbat răgușită.

     — Nu se poate! S-a închis acolo! răspunde altul.

     — Suntem polițiști de ani de zile și ne pune piedici o copiliță? țipă unul dintre ei mârâind nervos.

     Mă bucur că am reușit să enervez doi mari polițiști, dar îmi este teamă ca nu cumva să mă prindă. M-am săturat să stau închisă în casă. În plus, frica aceea devine enervantă, întrucât începe să mi se găurească stomacul și să am dureri de cap. Ori îmi este foarte foame, ori chiar îmi e frică.

     Deodată, soneria telefonului meu mă trezește din amorțeală. Cu entuziasm prind telefonul și răspund fără să văd apelantul.

     — Alo?

     — Sarah, unde ești?

     — Brian, vino repede la mine acasă! Poliția e la ușa mea! spun speriată și mă apropii din nou de fereastra întredeschisă, dar nu se mai aude nimic.

     Au plecat?

     — Oh, Doamne! Vin imediat acolo!

     — Nu, stai! Cred că au plecat. Brian! strig, dar degeaba, căci mi-a închis.

     Ca să fiu sigură, mai stau câteva minute la fereastră, dar este liniște. Așa că, decid să cobor și deblochez toate căile de acces, urmând să îl aștept pe Brian, care în câteva minute ajunge.

     — Nu am văzut niciun polițist, spune Brian derutat atunci când intră în casă.

     — Asta pentru că au plecat, spun închizând ușa în urma lui.

     — Serios? întreabă ridicându-și o sprânceană. Au plecat exact înainte să vin eu?

     — Am vrut să îți spun la telefon, dar mi-ai închis! mă apăr eu.

     Bineînțeles că nu mă crede, doar are nevoie de dovezi sau ce?

     — Nu mint! țip eu aruncându-mi mâinile în aer.

     Ridică din umeri și se trântește pe canapea. De ceva timp are obiceiul să facă asta, lucru ce devine ciudat, chiar înspăimântător, pentru un bărbat care mereu era acolo să îți sară în ajutor, un bărbat energic și cu chef de viață. Dar acum s-a schimbat.

     — Te simți bine? întreb eu așezându-mă la marginea canapelei.

     — Tu ce crezi? Am aflat atâtea mizerii despre fratele meu, era să fiu dus la închisoare, un elev de-al meu e cel mai mare criminal tâmpit al vremii, iar o altă elevă de-a mea mă minte cu nerușinare! Cum aș putea să mă simt?

     — Eu nu mint! strig din nou. Te-ai schimbat, Brian. Ca toți ceilalți. Vă schimbați personalitatea în fiecare zi și vreți ca cei din jur să vă înțeleagă din prima. Dar nu e așa ușor. Crezi că eu nu știu ce simți? Viața ta e mai grea, nu? Eu nu am părinți, eu nu am fost iubită de nimeni, sunt ciudată, agresivă, și nimeni nu mă înțelege, nici măcar tu! Și din nou, nu mint! Nu aș avea de ce să mint! mă descarc eu, uitând și de vecinii care probabil își puneau dopuri în urechi, căci la cât de tare am țipat, mai mult ca sigur i-am surzit pe toți.

     Brian pare șocat și speriat, dar nu îl condamn. Nu sunt prea prietenoasă atunci când mă enervez, asta e clar.

     Îl privesc furioasă pe Brian, care stă nemișcat și se uită în gol. Nici nu mai știu dacă și-a schimbat părerea despre mine, crezând poate că sunt vreo nebună sau o psihopată. Probabil încă mă consideră o mincinoasă, dar eu știu adevărul. Încep să mă gândesc dacă nu există niște camere de filmat care să fi surprins totul.