Pe cont propriu [Volumul I]

Capitolul 10-O soluție

     Nu știu cum să reacționez la situația de față. Mai mult ca sigur cineva îi vrea răul lui Brian, dar sentimentele mele pentru el, nejustificate și deloc clare, mă împiedică să gândesc logic, întrucât nu mă simt bine când știu că are dușmani, care ar face tot posibilul să îl vadă la pământ.

     Nici eu și nici Brian nu îi acordăm atenție mustăciosului, care ne împroașcă cu amenințări și salivă. Pe lângă fața roșie, asemănătoare acum unui diavol și a fumului ce parcă îl văd ieșindu-i pe nări, omulețul nu ne provoacă teamă.

     Oricine ar fi cotrobăit în acest laptop știa parola dinainte, așa că trebuie să fie una din cunoștințele lui Dean. Unghiile mele nu mai sunt în viață, la cât de mult le-am ros în ultima oră. Mai urmează doar să continui cu cele de la picioare!

     Brian este și el pe gânduri. În privirea lui poți citi cu ușurință că e îngrijorat și că habar n-are ce să facă. Și chiar nu e logic. De ce tocmai acum, când am descoperit această sursă de informații, acel cineva s-a gândit să schimbe parola? Înseamnă că știa că noi am aflat totul și că urmează să arătăm asta poliției.

     — La ce te gândești? rupe Brian tăcerea, privindu-mă speriat.

     — Știi că ar putea fi și Gerald una dintre posibilități, nu?

     — Să știi că s-ar putea... Ar trebui să mergem să îl întrebăm, răspunde el hotărât ridicându-se în picioare.

     — Vreți să fiți atenți? Ești arestat, ce nu înțelegi? țipă mustăciosul, dar din nou, nu îl băgăm în seamă.

     — Cred că glumești! Nu putem merge și să îi spunem "Bună, Gerald! Știm că l-ai ajutat pe un băiat pe nume Dean să omoare mai multe fete! E adevărat că tu ai schimbat parola laptopului?".

     — Da, ai dreptate! spune el așezându-se înapoi pe scaun, și continuând să se gândească.

     — Stați așa! Gerald... Gerald... Îmi sună cunoscut! spune domnul, așezându-se pe scaun și începând să umble prin niște fișiere de pe calculatorul lui.

     Deodată, ceea ce spune boșorogul devine interesant, iar toată atenția mea și a lui Brian este îndreptată asupra lui.

     Chiar și așa, nu cred că ne ajută prea mult. Știm deja că Gerald are legătură cu toate astea, și că mai mult ca sigur a avut un trecut murdar, din punct de vedere al crimelor și așa mai departe.

     — "Gerald Green, criminal în serie, complice Dean Underwood." Dosarul celor doi este plin de astfel de însemnări!

     — Aha! Vedeți? Eu nu sunt vinovat. Ei doi, ei au fost, nu eu! spune Brian fericit.

     Cred ca e mult prea entuziasmat pentru un profesor de sport. Dar nu îl judec, căci este într-o situație critică, iar orice veste, chiar și doar puțin bună, e normal să îl bucure enorm.

     — Da, dar încă nu aveți nicio dovadă că nu tu l-ai omorât pe băiat, continuă mustăciosul, ștergându-i lui Brian zâmbetul de pe față.

     — Dovezile erau în laptop! spun oftând și mă arunc, la propriu, înapoi pe canapea.

     — Copii, nu știu cum, dar dacă vrei să nu intri la închisoare, ar fi bine să găsiți parola aia cât mai repede! spune acesta mai calm.

     Și dintr-o dată, mustăciosul enervant, care scotea fum pe nări, a ajuns să fie un om calm, care poate purta o conversație normală cu cineva normal, chiar dacă am ajuns să cred că eu și Brian nu suntem întocmai normali. Bine, prea mulți de "normal".

     Până la urmă, eu și Brian luăm laptopul și părăsim biroul. Intrăm în mașină, și peste noi domnește liniștea pentru tot drumul, numai muzica liniștită de la radio răsună încet pe fundal.

     Coborâm din mașină și urcăm fără prea mult zgomot în apartamentul său. Credeam că o să mă lase la mine acasă, dar nu s-a întâmplat așa. Oare mai are să îmi spună ceva?

     Ma simt foarte penibil. Suntem singuri într-o casă goală, și ne uităm unul la altul, fără să spunem nimic.

     — Mă duc să fac un duș, scuză-mă! spune el și dispare.

     Acum e și mai ciudat. Eu, singură, în apartamentul lui. Încerc să îmi găsesc o ocupație, așa că mă ridic și pornesc spre bucătărie. Totul este curat, doar câteva pungi de chips-uri își fac veacul pe măsuța din mijloc.

     În timp ce investighez cu interes bucătăria, aud un țipăt dur și răgușit de undeva din apropiere. Recunosc glasul lui Brian și alerg speriată, oprindu-mă în fața ușii de la baie. După două ciocănituri, îl întreb îngrijorată:

     — Brian? Ești bine? 

     — Da, sunt bine! spune el, oftând.

     Ridic din umeri și mă întorc în living, așezându-mă pe canapea. După câteva minute, Brian apare și el.

     — Ce s-a întâmplat?

     — Nimic, doar am avut un moment de slăbiciune, cred.

     Zâmbesc ușor și îmi las capul pe spate, închizând ochii. E obositor să știu că nu sunt singura care simte că viața nu își mai are rostul. Brian se simte la fel. Amândoi suntem triști, îngrijorați, înfrânți și nedumeriți.

     Mai stau puțin cu el, pentru a-l mai calma, căci simt că în orice secundă ar putea dărâma întreg blocul. Peste scurt timp, îl văd obosit și insist să meargă la culcare, în același timp vrând și eu să plec acasă. Se oferă să mă ducă el, însă refuz. Vreau să mă gândesc mai mult la toate cele întâmplate până acum. Drumul nu e chiar scurt, așa că am timp.

     Afară este răcoare, chiar frig, iar bluza mea nu îmi ține foarte de cald, așa că trebuie să "mă îmbrățișez" tot drumul.

     Încep să caut soluții, mintea fugindu-mi departe, la tot felul de nebunii. Trec pe lângă casa lui Hunter, care este aproape de a mea, și atunci mă gândesc că, având în vedere că el e un tocilar și jumătate, poate mă ajută în privința laptopului.

     Dar nu azi. Azi sunt mai mult decât extenuată, și tot ce vreau este să ajung acasă și să trag un pui de somn.