Supune-mă!

Capitolul 2: Eu sclava ta?!...În niciun caz!

Sunt în întuneric de ceva timp, probabil inconştientă. Tot ce fac e să mă gandesc la toate clipele frumoase trăite, încercând să le evit pe cele mai rele.

Cea mai frumoasă, dar şi urâtă amintire a mea, e atunci când m-a găsit Justin. Aveam 15 ani şi după oribila moarte a părinților mei pe care nici nu vreau să mi-o amintesc l-am chemat pe Justin, speriată că voi fi dusă la ortfelinat. Atunci, am fugit cu el din Virginia în New York, dar nici acolo nu am putut să trăim liniştiţi. Poliţia ne-a găsit şi aproape când să fim luaţi de ei a apărut Mike, prieten cu J ne-a luat cu el, deci teoretic ne-a adoptat el având 21 de ani. Totul a fost bine, până când a vrut să mă violeze, dar Justin l-a împuşcat puţin cam mortal, dar nu ştiu cum am fost şi eu împuşcată în abdomen şi am stat in comă o lună. De atunci am tot fugit până azi, când am 18 ani şi sunt prietenă cu Justin. Dar tot de atunci am mereu la mine motorul şi 3 pistoale Beretta 84 FS. Unul la pantaloni, altul la bocanc şi unul în lateralul sutienului.

Luke, un prieten care nu mai e, m-a învăţat să mă bat şi tot datorită lui ştiu să atunc cu cuţite, asta fiind o cerinţă de-a mea, ca să mă distrez între antrenamente.

Mă trezec uşor, deci se pare că am fost inconştientă. Mă aflu într-o cameră mare şi drăguţă.

Pereţii sunt albi, la fel ca şi parchetul, iar într-un colţ se află două fotolii albe şi o blibiotecă de aceeaşi culoare, ca la doi paşi de mini-living să fie un balcon cu o privelişte superbă.
Se pare ca eu stau pe un pat uriaş cu baldachin, alb. Trebuie să recunosc că totul e decorat cu bun gust.

Mă ridic şi merg pe balcon. Stau acolo şi îmi dau seama că nu mai sunt în New York?!

Mă întorc grăbită în cameră şi văd un băiat de 20 de ani, cred. E brunet cu ochii sunt negri, cu o licărire ciudată în ei. Buzele sunt roşii, pline şi cărnoase, care parcă te îndeamnă să le săruţi. Îmi dau seama că mă holbez la el de vreo 5 minute.

- Bună! spun.

- Bună! spune el îndreptându-se spre mine.

- Cine eşti? Şi mai important, unde sunt?

- Sunt stăpânul tău şi eşti în Monaco. spune el foarte relaxat.

- Poftim?! Cum am ajuns eu aici? Şi cine naiba eşti tu să vii să îmi spui că eşti "stăpânul meu"?! spun eu cu ghilimelele de aer.

- Ai grijă la limbaj sau vei fi aspru pedepsită!

- Oh, mai taci!

Dar nici nu am apucat să termin bine propoziţia, că am fost trântită pe pat cu bluza sfâşiată. M-a muşcat de gât şi de abdomen, scăpându-mi scâncete de durere, continuând. Deodată mi-am amintit de pistoale. Mi-am ridicat piciorul stâng şi am scos pistolul. L-am lovit între picioare, el căzând pe spate. L-am împuşcat în picior. A căzut din pat pe jos.

- Penibil! spun eu cu rânjetul pe buze.

Fug spre uşă, dar mă blochez. Pe unde să o iau? Omul ăsta trăieşte într-un adevărat castel! Cobor fugind 3 etaje şi ajung la parter. Vad o uşă mare, care cred că e cea de la intrare. Dau să o deschid...la naiba, e încuiată! Stau două secunde să mă gândesc...bingo! Scot pistolul de la spate, din cauză că pe celălalt l-am lăsat în cameră şi dau un glonţ în încuietoare şi normal că uşa se deschide. Sunt atât de aproape de poartă şi fug, fug cum n-am mai fugit niciodată. Împuşc cei doi paznici în inimă şi e clar că sunt morţi. Mă caţăr pe poartă şi sar jos ca o atletică adevarată care nu sunt.

Dar, când să fac doi paşi mă lovesc de un piept tare, care e a nimeni altuia decât a Stăpânului. Mă uit în ochii lui şi pentru prima dată după 3 ani îmi e frică de un om pe care nici măcar nu îl cunosc. Deci pa, pa viaţă, bun venit moarte.

Deci ăsta e capitolul 2. Vă rog sa le spuneţi şi urmaritorilor sau cei pe care îi urmăriţi să citească cartea. Mulţumesc!
La media îl aveţi pe Dominik.
P.S. La capitolul unu aveti poza cu Kim.