Felinare Oarbe

II.

Când amurgul se lăsa peste oraș, în casă totul era anacronic. Maia se simțea slăbită, izolată, iar, pe-nserate, vedea totul sinistru. Acum, chiar îi simțea lipsa lui Will. Ea devenea din ce în ce mai deprimată și parcă, iubirea lui Will i se scurgea printre degete. Era demoralizată. Căpătase o teamă, teama de întuneric. Această teamă nu o lăsa să doarmă fără pic de lumină. Liniștea era de-a dreptul copleșitoare. Tic-tacul ceasului devenise atât de sfâșietor, ca niciodată!

Will sosea uneori târziu. Rămânea să vegheze asupra sărmanilor copii. Așa o spaimă...o tresărire o cuprindea pe Maia când Will intra în casă. Deși Will era un tandru și încerca să nu o trezească, Maia răsufla din ce în ce mai greu, inima bătându-i intens.

Iar dimineața, când ploaia se izbea de geamurile transparente ale casei, ochii i se inundau în lacrimi. Nu îndrăznea să le dea frâu liber, ci le ștergea îndată, lăsându-le să se prelingă-n lăuntrul sufletului ei. Știa că nu era firesc să o vadă soțul ei plângând, căci l-ar fi mâhnit.
Iar astfel, o lua pieziș prin casă, înecată în gânduri, până ajungea în lăcașul ei. În camera plină de oglinzi... în locul unde se simțea plină de ego-ul ei, în locul în care se răzbuna pe toate simțămintele ce o încercau atunci când îl vedea pe Will cum se îndepărtează.

Nu-i mai rămăsese decât să înceapă să-și piardă farmecul cu care îl vrăjise pe Will odinioară. Ochii nu-i mai erau aceeași căci strălucirea pe care o reflectau pe vremea când era fericită începuse să fie sclipire a lacrimilor, ce se adunau de multe ori pe zi.
Chiar de la începuturi, Maia nu fusese o bună gospodină, însă acum, aproape nu mai mânca, nu se mai pieptăna și stătea mereu tristă, era tot timpul cu moralul la pământ.

Și, cum să fie aceeași, când sufletul ei jucăuș era prins ca-n cușcă, într-o intensă monotonie? Oare... cum?