Felinare Oarbe

VII.

- Ascult.

- Păi, vedeți... luă cuvântul Isole, Maia nu e fiica mea biologică, e fata surorii mele.

*
- De mult, acum 23 de ani, sora mea, Elsa, o năștea pe micuța Maia. A fost o bucurie pentru întreaga familie. O nou-născută în viața noastră, o nepoțică frumușică foc, un îngeraș de fetiță. Numele a fost ales de sora mea. Nu știu de ce a fost mereu atrasă de acest nume... E un mister pentru mine.
Întreaga perioadă de 9 luni, cât a fost însărcinată, a fost un adevărat chin. Nu putea dormi noaptea, mânca puțin, avea grețuri mai mereu, amețea, chiar leșina uneori. Nici sarcina nu a decurs tocmai bine. Au apărut complicații. Doctorii au avertizat-o de treaba aceasta încă din primele luni.
În copilărie, Elsa a avut probleme cu vederea. A purtat ochelari până la 19 ani, când s-a măritat cu Todor. De atunci, ea a considerat că nu mai are nevoie de ei.
Când a mers la control, la 5 luni de sarcină, a primit vestea că dacă va naște copila, va orbi.

- Definitiv? interveni doctorița.

- Lăsați-mă să termin. Și, da, definitiv.

Sora mea a insistat, sperând că doctorii se înșeală. Dar, de unde? Elsa a orbit imediat după ce a născut.

Todor începuse să lăcrimeze de pe scaunul așezat în fața doctoriței.

- Fiind oarbă, toți am îngrijit-o cum am putut de bine. Vă dați seama că ea murea încet-încet fiindcă nu putea să își vadă copilul?
Todor ieșise să îi cumpere medicamente, iar eu eram jos, la parterul casei, în bucătărie. Pregăteam masa de amiază. Micuța era așezată pe canapea. Pe Elsa am lăsat-o sus, la etajul casei, dormind.

Doctorița era numai ochi și urechi la Isole, care vorbea cu un tremurat în voce și cu ochii lăcrimând. Todor avea privirea ațintită în pământ, parcă i se țesea întreaga scenă acolo.

- După un timp, am auzit-o pe Maia cum începe să plângă. Cu siguranță după laptele din pieptul Elsei. Dar eu găteam clătite și până aș fi dus-o sus, le ardeam. Acum îmi pare rău că nu am dat naibii clătitele.

Isole s-a oprit din povestit și a început să plângă.

- Doamnă, e în regulă. Vă înțeleg perfect. Puteți să vă opriți aici.

- Povestește Isole, spuse cu glas răgușit Todor.

- E doar vina mea. De-asta am crescut-o pe Maia... în speranța că Dumnezeu mă va ierta vreodată.

După o pauză, Isole își reluă povestea:

- Am luat-o pe Maia de pe canapea și am adus-o în bucătărie. Dar ea plângea în continuu. Am tot alintat-o și i-am arătat câte ceva ca să îi atrag atenția. S-a mai potolit ce-i drept. Dar nu m-am gândit nicio clipă că Elsa ar fi auzit-o. Vă dați seama că o mamă se îngrijorează când își aude copilul plângând și încearcă să îl calmeze. Ei, asta a voit și ea și fără să țină cont că nu vede, a ieșit din cameră cu gândul că va coborî singură la parter. Dar, nenorocirea a fost căci eu nu m-am mai gândit la Elsa, iar ea a pornit pe scări fără vreun ajutor.

Un nou val de lacrimi a pornit pe chipul lui Isole.

- A căzut, nu-i așa? continuă doctorița.

- A căzut. Iar până am ajuns eu, Elsa se lovise la cap fatal. Murise...

Ochii doctoriței se măriseră și lăcrimau.

- De atunci, eu am luat rolul mamei. Maia m-a considerat mama ei și încă mă consideră. Ea nu știe nimic despre mama ei biologică. Dacă mă înțelegeți, nu am vrut să o fac să sufere.

Și după ce Isole sfârșise povestea, se așternu un val de tăcere, timp în care Isole își lăsase fața în palme, iar Todor își pusese mâna pe umărul ei.

- Ai făcut ce trebuia, spuse doctorița, vizibil emoționată.

*

Maia rămăsese cu Will, amândoi tăcuți și îmbrățișați. Nu mai erau curioși de ceea ce discută doamna doctor cu părinții ei, ci doar meditau la momentele frumoase petrecute împreună, la nunta lor, la cum s-au cunoscut, la puținele vacanțe împreună, la zilele când Maia îl admira pe Will pentru frumusețea chipului lui, când îi trecea cu mâna prin părul șaten și căzut peste ochi sau când îi traversa fața cu degetele ei lungi și subțiri, stârnind chicote iubitului ei. Toate aceste amintiri le trezeau celor doi sentimentul de nostalgie.

Maia plângea înlăuntrul ei căci nu-i va mai putea oferi acele momente lui Will. Nu-i va mai vedea zâmbetul perfect, ochii aceia albaștri și calzi, construcția suplă, cel puțin pentru un moment.

Will nu îndrăznea să îmbrățișeze ideea că are o soție oarbă. Îi era teamă de acest sentiment necunoscut, îi era frică că nu va avea destulă forță interioară ca să o susțină, se tulbura la gândul că se va stinge de suferință, văzând-o pe Maia astfel.

Maia simțea suferința pe care a simțit-o și mama ei, despre care nu știa absolut nimic. Simțea neputința și îi pierise speranța că își va reveni.

"Am impresia că numai eu sufăr, că toată suferinţa acestei lumi s-a concentrat în mine, că numai eu mai am drept la suferinţă, deşi îmi dau seama că există suferinţe şi mai groaznice... Mă simt atât de impresionat în faţa suferinţei, încât îmi pierd aproape tot curajul. Şi-l pierd, fiindcă nu pricep de ce există suferinţă în lume." (Emil Cioran)