Nobody here

Cine sunt cu adevarat?

Era ciudat cum, pentru prima oara acele persoane pe care le cunosteam inca de cand eram doar un tanc incepeau sa imi dea atentie. Nu eram obisnuita. Peste tot unde mergeam auzeam fraze precum " Stiu ca e greu, dar vei fi bine. Suntem aici pentru tine!" Nu ma intrebam cat la suta ceea ce ziceau ei era adevarat,pentru ca stiam raspunsul... chiar nu conta. Dar lumea nu avea cum sa ma cunoasca cu adevarat... de la o vreme, nici eu nu mai stiu cine sunt.
Incerc sa ma ascund dupa acea usa de un maro inchis si mat, intre acei 4 pereti care stiu ca pot ascunde cel mai bine secretele si starile mele.
Dupa ce s-a intamplat cu ai mei, eram cu adevarat trista, dar nu pentru .ca nu mai sunt ei aici, in casa... oricum nu ii simteam, ci pentru .ca ma gandeam ca ei au fost un paravan imens dupa care m-am putut ascunde de lume, de societate, timp de 17 ani. Si acum realizez ca trebuie sa ma zbat, sa ma confrunt cu lumea pe care nu o cunosc si stiu .ca pentru acestea trebuie sa ma cunosc pe mine. Dar, sunt din ce in ce mai pierduta....simt .ca m-am pierdut, .ca nu mai stiu unde sunt sau de ce sunt aici.

DUPA 2 SAPTAMANI...

Totul incepe sa fie cum a fost inainte. Lumea deja a uitat .ca in acea casa cu etaj, de o culoare cafenie cu acoperisul maro, statea o fata a carei viata abia incepean, dar nu incepea de la zero, ci trebuia sa fie un adult inca de la o varsta frageda.
Asta pana intr-o seara, cand pe la opt si cincisprezece a batut cineva la usa. Am auzit bataile, dar nu stiam cine ar putea fi, nu s-au mai auzit aceste batai de mult timp. Merg grabita pentru a vedea cine era, iar cand deschid usa zaresc un baiat inalt, saten, cu ochii mari si creionati de un negru inchis si stralucitor.
-Buna! Sunt Ian. Tocmai m-am mutat cu parintii mei in casa de vis-a-vis si am pornit sa cunoastem vecinii.a spus el cu o voce prietenoasa.
Eu stateam nemiscata in fata usii, avand impresia ca deja incepeam sa salivez nevoit. Era ciudat, nu am mai simtit asa ceva pana acum si imi placea, dar eram destul de rationala si nu vroiam sa imi fac iluzii ,asa ca m-am comportat normal.
-Salut! Sunt Maya...pai, nu prea stiu ce ar trebui sa fac acum sincer. Vrei sa intri?am spuns eu uitandu-ma in jos si inrosindu-ma repede.
-Sigur, daca nu e deranj. Mi-a zambit si a pasit usor atingandu-ma cu jacheta.
Am pregatit niste ciocolata calda si niste gustari, iar mergand in camera de zi am inceput sa vorbim.
- Si, unde sunt ai tai? Nu vreau sa creada ca...
M-am uitat trista in jos si fara sa imi dau seama mi-a cazut o lacrima. A venit langa mine si a pus mana pe umarul meu.
-Ce este? Mie poti sa imi spui.
-Ai mei nu mai sunt aici... sunt...ei au...