Aventuri printre demoni

Capitolul 10

 "Orice sfârşit este un nou început! " 

După câteva secunde de plutit în neant, el se împăcă cu ideea şi în faţa lui apăru o lumină îmbietoare şi care parcă îl chema. A ezitat un moment, iar când vru să se îndrepte spre ea, el simţi un mic şoc şi observă o altă lumină, puţin mai palidă. În acel moment realiză că lumina caldă poate fi Raiul aşa că se îndreptă spre cealaltă lumină. Când intră în ea simţi o durere cumplită în tot corpul şi îşi aminti că acea lumină poate fi Iadul şi el a făcut alegerea greşită. Speriat, el îşi închise ochii, iar când îi deschise, încet, o lumină puternică îl făcu sa-i închidă din nou. Îşi simţea corpul obosit şi amorţit. Deşi avea ochii închişi simţea că era aşezat pe un corp moale, dar nu prea confortabil şi simţea că avea ceva e faţă. Atunci făcu un efort şi deschise ochii, iar priveliştea îl sperie. El se afla pe un pat, într-o cameră de spital şi era conectat la un aparat care îl ţinea în viaţă. Speriat se ridică cu greu din pat şi se îndreptă spre baie. Intră înăuntru, se spălă puţin pe faţă cu apă rece şi se uită în oglindă. Atunci, privindu-şi imaginea realiză că totul era un vis şi că el, sau mai bine spus eu, eram doar un simplu adolescent. Din cauză că eram prea slăbit pentru a sta în picioare, am căzut şi mi-am pierdut cunoştinţa.

M-am trezit ameţit şi eram în pat. M-am uitat prin cameră şi am realizat că nu visam. În partea dreaptă a patului era o noptieră şi pe ea, lângă medicamente era un ceas. M-am uitat la el. Era ora 8, dar jaluzelele erau trase şi nu ştiam dacă era dimineaţă sau seară. Era foarte linişte, în salon şi pe coridor nu se auzea nimic. Am început să mă uit la tavan şi am încercat să-mi amintesc cum am ajuns în spital, dar înafară de acea realitate din care m-am trezit, nu-mi aminteam nimic. Mi se părea că acesta era visul.

După câteva secunde am auzit cum uşa se deschide şi mi-am întors repede privirea spre uşă, puţin speriat. În cameră intră o tânără, cam de 21 de ani, foarte frumoasă şi cu părul blond. Arăta foarte bine în uniforma ei, care îi scotea formele în evidenţă. Uşa salonului era în dreapta mea, geamurile se aflau în stânga mea, aşa că ea traversă salonul, în linişte şi trase jaluzelele, foarte uşor. Lumina intră încet în cameră, începând s-o lumineze treptat. Când se întoarse spre mine, am observat că avea o privire calmă şi drăgăstoasă. Îndată ce mă observă, faţa ei se lumină şi se apropie de patul meu.

- În sfârşit te-ai trezit. spuse ea luându-mi fişa medicală de pe tăblia patului. Bună dimineaţa! mă salută ea, uitându-se la mine şi afişând un zâmbet cald, liniştitor, aproape matern.

- Bună dimineaţa! am răspuns eu, încă ameţit. Unde sunt?

- Eşti în spital, dragule. Nu-ţi aminteşti?

Am încercat să-mi amintesc, dar nu vedeam decât imagini din acel „vis" şi când am încercat să-mi amintesc ceva mai vechi, capul începu să mă doară îngrozitor şi nu am mai putut să-mi amintesc nimic.

- Îmi pare rău, dar nu-mi amintesc cum am ajuns aici. i-am răspuns eu, afectat evident de acea durere de cap.

- Nu-i nimic. De obicei pacienţii care ies din comă au o pierdere temporară de memorie.

- Din comă? am întrebat-o puţin confuz.

- Da. Ai fost în comă aproximativ 3 luni. Nici cum ai ajuns nu-ţi aminteşti?

- 3 luni? Nu... nu-mi amintesc. i-am răspuns, greu, încă şocat de vestea că am pierdut 3 luni din viaţă.

- Nu prea contează. Probabil că o să te ajute prietenii tăi să-ţi aminteşti.

- Prieteni? am întrebat, cu o urmă de speranţă şi uimire.

- Da. Vin în fiecare zi şi stau câte 4 ore. Sunt chiar acum pe hol. Mă duc să-i poftesc înăuntru şi noi ne vedem mai târziu.