Aventuri printre demoni

Capitolul 11

Dedic acest capitol unei persoane speciale care m-a susţinut în tot acest timp şi mi-a sprijinit fantezia până la final. Aceasta este XenaRoman. Mulţumesc şi love you :*

"Dreptatea nu este altceva decât iubirea de om a înţeleptului."

  Ţinându-mă de mână mă conduce din nou spre liceul, uitându-se mereu prin jur, asigurându-se că nu suntem urmăriţi. Nu ştiu de ce sau de cine se teme, dar acum chiar nu îmi pasă. Sunt încântat că am ocazia să îi spun ceea ce simt pentru ea.

Intrăm într-o clasă goală, într-un colţ, la etajul 1. Mă aşez pe o bancă în timp ce ea se asigură că nu am fost urmăriţi şi închide uşa. Aştept să se întoarcă cu faţa spre mine şi mă pregătesc să-i mărturisesc sentimentele mele. Am emoţii atât de mari încât secundele par ore. Gura îmi este atât de uscată încât parcă nu pot scoate nici măcar un sunet. Înghit în sec, îmi stăpânesc emoţiile şi tremuratul corpului, trag aer în piept şi sunt gata pentru orice se va întâmpla. Îmi fac milioane de scenarii în cap însă nici unul dintre ele nu m-a pregătit suficient pentru ce urmează.

Ea se întoarce şi, în mai puţin de o secundă, mă strânge în braţe şi îmi acoperă gura cu buzele ei dulci. În primele momente nu realizez ce se întâmplă şi o privesc uimit. Faţa ei roşie, ochii ei închişi, parfumul fin şi gustul e căpşuni al buzelor ei mă face să îmi dau seama că asta este mult mai mult decât îmi doream eu, însă ceva mă împinge să-i răspund. Probabil puterea cu care mă strânge în braţe, apăsarea cu care mă sărută sau poate chiar corpul ei tremurând. Ceva trebuie să fie. Ceva care mă îndeamnă să-i răspund sentimentelor ei, altfel risc să o pierd. Închid ochii, o strâng şi eu în braţe şi o sărut şi eu cu o pasiune de care nu ştiam că sunt capabil. Am stat câteva minute aşa, după care ne-am oprit şi ne-am privit în ochi.

- Cum ai făcut-o? mă întreabă ea fixându-mă cu privirea.

- Aşa cum ai făcut-o şi tu. răspund eu, zâmbind, crezând că se referă la momentul de adineauri.

- Mi-ai rămas în minte de cânt ne-am întâlnit la pizzerie.

- Mie nu mi-ai rămas doar în minte. Imaginea ta mi-a rămas fixată în memorie, prezenţa ta a lăsat urme în sufletul meu şi ai dispărut după ce mi-ai furat inima.

- Ha! Nu este normal pentru un băiat să recunoască asta, nu?

- Acum nu-mi pasă de asta! Sunt doar fericit că te-am găsit şi că şi tu simţi la fel. De ce nu ai spus ceva mai devreme?

- Am vrut, dar am fost ocupată şi nu te-am putut căuta.

Răspunsul acesta este dat cu un zâmbet menit să ascundă ceva. „Frică? Ruşine? Dezamăgire? Ce?". Astea sunt întrebările care îmi răsună acum în cap. După câteva secunde îmi dau seama că acum nu e momentul să mă întreb lucruri inutile ci e momentul să mă las purtat de sentimente şi să trăiesc clipa.

- Dar tu de ce nu ai spus mai devreme că simţi ceva pentru mine? mă întreabă ea, cu un zâmbet sincer pe faţă şi cu un ton glumeţ.

- Eu? Eu te-am căutat în fiecare zi de când ne-am întâlnit. Am bătut oraşul, la pas, în lung şi-n lat, zi de zi încercând să te mai văd măcar încă o dată.

- Acum nu mai trebuie să mă cauţi. Şi dacă vrei, poţi să ştii mereu unde sunt.

- „Ştie cu ce mă ocup? Mă testează să afle adevărul? Ce ar trebui să-i răspund?" mă întreb eu în câteva secunde. Ce vrei să spui? o întreb eu, în final.