Wings

3

Zilele urmatoare au fost cele mai rele pe care le-am trait in oribila mea viata. Faceam fata tuturor torturilor, fara sa imi pierd cunostinta. In fiecare seara eram adusa pe brate, epuizata, in celula mea. Nu puteam sa ma opresc din plans. Singura persoana care ma mai tinea in viata a murit. Nu stiam cate zile trecusera de atunci pentru ca toate au fost o rutina monotona. Nu mai aveam nici o motivatie sa stau in viata, dar ironia sortii a fost faptul ca o parte din subconstientul meu nu intelegea ca imi doream sa mor si se lupta din rasputeri.

Dupa ceva timp, cercetatorii au inceput sa devina mai brutali. Nu mai reactionam la nimic din ce imi spuneau sau faceau, fapt care ii infuria. Au inceput sa fie violenti, mai ales cel pervers, cel ce se afla la fiecare testare pe care o aveam. Voiau sa imi scoata la iveala furia si brutalitatea de odinioara. Nu stiau ca mi-a pierit speranta. Mi-a pierit dorinta de a scapa. Mi-au pierit sentimentele. Nu mai eram o fiinta. Eram doar un ambalaj gol a ceea ce am fost candva. Nu am vorbit cu nimeni timp de saptamani, luni, pana cand intr-o seara, un paznic mi-a vorbit. Era prima data.

-Este numai vina lor.

Nu am fost sigura daca vorbea singur sau daca chiar mi se adresa mie.

-L-au torturat pe micut.

Pumnul mi s-a strans involuntar atat de tare, incat unghiile mi-au intrat in carne.

-Stiu, am raspuns. Vocea imi ragusita si nici eu nu mi-am recunoscut-o. Nu o sa ma enervezi, sa sti. Au incercat si asta, l-am avertizat.
-Nu m-a pus nimeni sa vorbesc cu tine. Si nu te pot invinovati ca ne urasti. Sunt doar socat ca ma simt afectat de cele intamplate. E prima oara.

Atunci m-am uitat la el. Parea cam de treizeci de ani. Avea cearcane groaznice si era nebarbierit.

-Felicitari. Ai sentimente.Nu mai esti un robot. S-a eliberat un loc pentru mine, am spus cu vocea plata.
-L-au torturat chiar aici, in fata mea, a spus ignorandu-mi remarca. Cateodata ii aud tipetele in somn. E groaznic.
-Crede-ma pe cuvant cand iti spun ca tu nu sti ce inseamna groaznic, am spus muscandu-mi buza pana am simtit gust de sange.
-A strigat ceva. Un cuvant. Palngea.
-Ce? Ce cuvant?
-Cand au auzit cuvantul, s-au oprit. Nu l-au mai chinuit. Dar a fost prea tarziu. Atunci ai venit tu.
-Ce a spus?
-Probabil nu iti mai amintesti, dar eram aici. In fata celulei.
-Te rog, spune-mi ce a zis!
-Plangeam si eu, plangeai si tu...
-Omule!

M-am ridicat in picioare. Era prima data cand simteam ceva dupa tragedie. Era un sentiment cunoscut, dar nu sunt sigura ca are un nume. De obicei il simteam in timpul testarilor, cand eram pe cale sa imi pierd cunostinta. Era speranta amestecata cu frica.

-Nu stiu ce sa fac. Nu il pot opri din tipat.
-Spune-mi ce a zis! Nu am rabdare de caderi! Tu ai avut de ales cand ai venit aici.

Mi-am bagat mainile printre gratii si l-am prins de guler. Am inceput sa il scutur in speranta ca is va reveni.
-Ce a zis? am intrebat mai incet de data asta.
-Nu imi pot aminti... chiar nu pot, a spus linistindu-se putin.

I-am dat drumul. Nu aveam cum sa ii aflu ultimul si totodata primul cuvant. Am simtit cum ma potideau lacrimile. Am plans pentru toate zilele in care nu am simtit nimic. Am plans pana mi-au secat lacrimile si am continuat sa suspin si dupa. Cand au venit cercetatorii sa ma supuna unui nou test nu mai aveam pic de vlaga in mine. Paznicul statea drept, in picioare si arata de neclintit desi avea ochii umflati. Cercetatorii aproape m-au tarat spre camera de testare. M-au aruncat intr-un tub de sticla. Nu stiam ce urma sa se intample. Nu imi aminteam sa mai fi fost vreodata acolo. Apoi am vazut semnul. Eram in sectia acvatica. Din cate stiam eu, nu aveam nimic legat de animalele acvatice. Apoi m-a lovit, impreuna cu apa rece. Am inceput sa simt o panica profunda. Simteam cum tremura inima in mine. Am tipat si am inceput sa bat cu pumnii in geam. Cercetatorii stateau si se uitau la mine. Mi-au venit in minte toate momentele in care au adus in discutie plamanii mei dezvoltati. M-au adus aici ori ca sa ii testeze, ori ca sa se razbune pe toate momentele in care le-am ingreunat munca.

Bazinul se umplea tot mai repede cu apa. Nu a durat mult pana apa mi-a ajuns peste cap. Faceam tot posibilul sa ma ridic la putinul spatiu care a ramas neacoperit de apa inainte sa se umple si acela, dar nu stiam sa inot.

Dar din fericie, subconstientul meu a acceptat intr-un final ca nu mai avea nici un motiv sa se zbata. Am inchis ochii si am stat. Plamanii ma ardeau si simteam nevoia sa bat cu pumnii in geam, sa ma lupt. Dar vointa mi-a fost mai puternica. Asta era sansa mea sa scap de chin si de teroare. Sansa mea sa mor. Dar chiar cand totul a devenit negru si credeam ca s-a sfarsit, am auzit sticla spargandu-se si am luat involuntar o gura mare de aer.

Am inceput sa tusesc. Simteam cum ceva ma apasa tare pe piept si nu puteam sa respir. Am deschis ochii. Nu stiam unde ma aflam. Aerul avea un miros foarte greu si in jurul meu erau trupurile experimentelor moarte. Am cautat din priviri trupul micut, desi stiam ca nu aveam puterea sa ma mai uit la el. Dupa banuiala mea, cenusa lui se afla undeva in coltul indepartat al camerei. Nu incapeau atatea trupuri intr-o incapere asa mica la rapiditatea cu care se adunau.Cu fiecare trup pe care il vedeam, ura mea pentru cercetatori crestea. Le doream o moarte in chinuri pentru ce ne-au facut. Le doream sa ajunga si ei sa cunoasca groaza pe care ne-o provocau.

Desi era intuneric, am reusit sa gasesc cea mai apropiata fereastra, am deschis-o si am inspirat aerul curat recunoscatoare. Geamul era prea mic ca eu sa pot iesi prin el, asa m-am indreptat spre usa neagra de fier. Rugaciunile mi-au fost ascultate si usa era deschisa. Am ras in sinea mea de cercetatorii neglijenti care au lasat usa deschisa si am iesit in aerul rece. Am sarit gardul electric folosind rochia ca aparare si am fugit. Nu m-am mai uitat inapoi. Am fugit cat de repede am putut lasand adrenalina sa ma conduca. M-am oprit numai cand intunericul nu imi mai permitea sa vad pe unde merg. M-am intins pe pamantul ud, lasand frigul iernii sa ma invaluie. Am stat un timp si am ascultat sunetele naturii. Nu am mai simtit asa ceva in viata mea. Eram libera, natura era vie in jurul meu, pana si pamantul vibra. Dar un cerb care a sarit peste mine m-a adus la realitate. Am tipat si m-am tras din fata turmei inainte sa ma calce in picioare.

Efectul adrenalinei care imi curgea prin vene s-a terminat iar eu incepeam sa devin din nou rationala. Eram o fata complet vulnerabila purtand doar o rochie, in mijlocul iernii, in mijlocul padurii. Nu aveam arme, nu aveam mancare. Singura solutie era sa ies din padure si sa plec cat mai departe inainte ca un animal sa ma aiba la cina. Dar nu puteam inainta pe intuneric. Am cautat un copac cu crengi mai joase si m-am urcat in el lasand cosmarurile sa ma traga in lumea lor, ca in fiecare noapte.