Wings

19.

La momentul acela toate sansele erau impotriva noastra. Abea ne mai puteam misca si cercetatorii puteau fi la coltul strazii, asteptandu-ne. Cu niste ultime sfortari am reusit cu totii sa iesim din club. Ma rog, ne-am tarat mai mult. Jason ne-a scos pe toti afara inainte sa ramanem complet paralizati. Spre surprinderea tuturor, persoanele complet neafectate de gaz erau Jason si suspectul, pe care il impiedicau numai legaturile de la picioare din a fugi cat mai departe.

Intinsa pe jos, cu gemenii inconstienti in brate, am realizat ca eram complet dezvaluiti.
Era terifiant faptul ca asa descoperita, pe cale de a fi prinsa si dusa inapoi, nu simteam nimic. Stiam ca daca as fi dusa inapoi as fi gata sa las totul in urma. Dupa toate prin cate am trecut, doar simtul libertatii si al datoriei ma mai tineau in viata. Odata ce acestea imi vor fi luate voi fi gata sa mor, din nou. In adancul meu inca eram o lasa.

Dar acolo, cu acei oameni in jurul meu, singurii oameni care au aratat cat de putina incredere si nevoie fata de mine, nu eram gata sa ma dau batuta. Chiar daca cercetatorii m-ar tari inapoi in celula, pana cand barile reci vor fi in fata mea nu voi inceta sa lupt.

Fara sa imi dau seama, paralizia mi-a indus o stare de mic delir. Cand chimicalele mi-au ajuns in final la creier, totul s-a transformat in ceata si copiii din bratele mele s-au transformat in greutati pufoase si grele ca norii. Camioneta gri in spatele careia am fost pusa era o pala de vant, iar restul oamenilor erau inexistenti.

Cand m-am trezit, fiind capabila sa imi misc doar varfurile degetelor eram departe de clubul lui Jason. Muntii din jur erau acoperiti de paduri si un strat suptire de zapada, dar puteai sa vezi cu ochiul liber cum scadeau in inaltime. Drumul 134 era pustiu, cu exceptia catorva tiruri care treceau pe langa noi. In jurul meu se auzea un sunet bizar, care mai tarziu mi-am dat seama ca era sunetul a doua persoane vobind. Cu ochii incetosati m-am uitat spre scaunele din fata. Geko statea pe scaunul pasagerului si parea aproape paralizat complet si el. Jason se uita agitat in oglinda retrovizorie din cinci in cinci secunde. Cu fiecare privire, paralizia mea scadea si dupa un timp mi-am dat seama ca imi puteam misca capul.

-Unde suntem? am intrebat in soapta.
-Aproape, a raspuns Geko lungind silabele.

Nu am avut nevoie de mai mult. Anxietatea a inceput sa imi umple venele cu adrenalina scurtand procesul prin care corpul meu elimina drogurile.

In scurt timp am reusit sa ma ridic si sa ma uit in jur. Langa mine, legat cu o centura si cu capul picat era Sean. Era complet lesinat cu parul inchis in toate partile si cu genele lungi atingandu-i obrajii. Fara sa ma pot abtine mi-am intins mana tremuranda si l-am atins usor pe fata. In acea secunda a tresarit speriat, ochii miscandui-se dintr-o parte in alta incercand sa se uite in jur nefiind capabil sa isi miste capul.

-Ai mainile reci, a zis foarte incet.

Rusinata, m-am intors in spate unde gemenii respirau linistit, ca si cand ar fi dormit. Zack insa, se uita la mine cu o privire ce exprima pura panica. Mi-am dat seama ca tocmai se trezise.

-Nu te speria, o sa treaca, am incercat sa il linistesc. O sa fie bine? l-am intrebat pe Geko aratand spre gemeni.
-Drogul a fost cam puternic pentru ei, a spus parand ingrijorat. Cum ajungem pe insula, o sa ii ducem la infirmierie.

Pe insula, m-am gandit realizand ca in momentul in care m-am trezit discutia dintre Geko si Jason a incetat.

-Despre ce vorbeati? l-am intrebat bagacioasa. In ce situatie suntem?
-Tu sti ca vor veni, nu? Sti ca nu vom scapa fara o lupta?
-Normal, i-am raspuns pe un ton jos. Stiam in ce m-am bagat de la inceput. Oricum, nu plecam fara o lupta.

Muntii din jurul nostru deveneau din ce in ce mai mici. Mai intai au devenit dealuri, iar dealurile au dezvaluit o uriasa intindere de apa. Dintre toate minunatiile naturii pe care le-am vazut de cand am scapat din laborator, nimic nu se compara cu oceanul. Nuantele de albastru, minusculele valuri din departere si invizibila linie a orizontului erau cele mai urmitoare lucruri pentru mine. De aceea m-am pierdut in ganduri, stand tacuta pentru restul calatoriei. Nu s-a vorbit mult, dar si daca s-ar fi vorbit nu as fi auzit nimic deparece eram la mare adancime.

Am iesit din transa doar cand masina si-a schimbat cursul, iesind de pe drum. In acel punct al calatoriei eram atat de aproape de mare incat in doar cateva minute, masina se afla pe o plaja pustie si gri. Geko ne-a instructat sa iesim, eu si Sean luand cate un copil in brate. Jason a ramas in scaunul soferului, iar in timp ce Geko isi lua un rapid ramas bun de la salvatorul nostru, Zack a venit ingrijorat mai aproape de mine decat a stat vreodata si mi-a soptit:

-Tu ai mai fost in celule, nu? Crezi ca as muri repede?

Groaza din vocea lui mi-a adus lacrimi in ochi, dar cel mai rau m-a ranit faptul ca isi dorea cu adevarat sa moara cat mai repede odata ce ajungea acolo. Exact ca mine. Nu eram atat de diferiti pana la urma, chiar daca am trait vieti complet diferite.

-Zack, nu vei ajunge acolo. Stiu ca nu ma cunosti si nu ai incredere in mine si in ce se intampla acum, dar crede-ma cand iti zic un lucru; voi face absolut orice sa ii opresc. Orice!

Era o promisiune. Si nu doar pentru un baiat terifiat, ci si pentru mine. O promisiune ca nu ma voi da batuta, orice mi s-ar intampla.