Complicated (A Harry Styles F.F.) - Pauza

Prolog

Simțeam cum corpul meu începea să tremure, lacrimile curgându-mi șiroaie pe față, încălzindu-mi obrajii palizi de la atât de multă îngrijorare, dar din păcate neîncălzindu-mi și sufletul care acum parcă stătea la marginea unei prăpastii, așteptând să se prăbușească din nou, ruinând astfel toată munca depusă de-a lungul acestor ani în a-l readuce la viață, în a-l reface într-o piatră extrem de prețioasă. Toată această muncă depusă de către jumătatea mea fără de care nu pot trăi, Harry Styles. ”Piatra” urma să se spargă în mii de bucățele.

Eram conștientă de faptul că plânsul nu mă va salva din această situație, nu NE va salva, dar nu mă puteam abține, toată această durere pe care o simțeam, neactivată de mult timp, urma să se dezlănțuie și mai puternic, urma să explodeze, ucigându-mă pe dinăuntru. Am încercat din toate forțele mele să evit ca acest lucru să se întâmple, încercând să rămân cât mai puternică, dar adevărul era că dacă s-a întâmplat ceea ce cred eu, voi intra într-o depresie uriașă, care sunt sigură că va dura până la moarte. Nu știu cum altcumva s-ar putea dezlănțui durerea pe care o voi simți, numai dacă nu mă va ucide din prima clipă, care totuși ar fi un dar de neprețuit pentru mine deoarece nu puteam să mă revanșez într-un mod diferit față de EL, protectorul meu, ce a avut grijă de mine în tot acest timp, iubindu-mă cum nimeni altul nu a mai făcut-o până acum.

Am încercat din răsputeri să mă calmez, m-am dus în camera sa întunecată, așezându-mă întinsă pe patul său, pe aceeași lenjerie maro, catifelată. Deîndată ce mi-am presat capul pe perna lui, mireasma lui Harry mi-a pătruns instantaneu nările, creând o totală confuzie în mintea mea. Amintirile frumoase cu el, cele mai frumoase,chiar și cele neplăcute îmi invadau gândurile, făcându-mă să plâng mult mai tare. Gândul că el ar putea să mă lase baltă, aici, în întunericul acestei lumi pământești, pur și simplu mă sfâșia. Nu mai suportam să retrăiesc aceleași sentimente asemenea celor din ziua în care tatăl meu a dat pragul, pe 11 septembrie 2001, la prăbușirea celor 2 Zgârie-Nori din New York, unde îi era serviciul. Aceleași sentimente, doar că mai intense, dacă apăreau din nou puteau necontenit să îmi străpungă inima cu un junghi. Eu eram cea care trebuia să moară. Nu EL ! Deja simțeam că mă prăbușesc...

M-am ridicat clătinându-mă pe picioare, pășind până în baie. M-am privit în oglindă, încă aveam urme de la afurisitul de plânset, îmi venea pur și simplu să sparg oglinda în cel mai oribil mod încât cioburile să mă rănească și pe mine, dar știam că dacă va rămâne o rămășiță de speranță, atunci el va fi teafăr, iar dacă aș face asta eu aș fi cea care l-ar face să sufere. 

Am pășit încet în cabina de duș, nu înainte de a-mi lăsa telefonul la îndemână, așteptând să sune, să aflu niște vești, dacă Protectorul meu mai e sau nu în viață...