Ariana (Volumul I)

Capitolul 15

Perspectivă Mihai

Am vrut să plec dar am avut presimțirea aceea rea, că ceva se întâmplă, mă întorc spre apartamentul ei. Mă întorc doar ca să văd dacă e bine și voi pleca. Când bat la ușă nu mă primește se pare, dar primesc niște sunete mai bine zis țipete, intru repede înauntru și nu o văd. Decid să merg în cealaltă cameră și o zăresc în pat cu Radu care o violează practic, amândoi sunt goi și ea țipă, mă duc spre ei,îi dau una și cade pe pământ inconștient. O observ cum tremură, Doamne,săraca de ea! E doar vina mea! Dacă nu plecam, nu se întâmpla asta! Mă simt atât de prost...

-Ieși mă afară, idiotule! Data viitoare, mori direct nici nu mă mai uit la tine! Ieși acum am zis! Țip spre el și își ia hainele.

-Stai puțin să mă îmbrac, spune el serios.

-Nu mă interesează unde te îmbraci, dar nu aici! Și fii atent că nu-mi place să mă repet, spun eu mai nervos decât prima oară. Iese repede pe ușă, mă duc să mă asigur că iese, încui ușa ca să nu mai avem "musafiri nepoftiți" și mă întorc la Ariana. Stă în pat, tremură, plânge...

-Of,Doamne, merg spre ea, vino să faci baie. Nu zice nimic, se chinuie să dea din buze, își linge buzele de două ori.

-N-n-nu pot s-să fac, zice ea printre suspinuri.

-Îți fac eu baie. Ok, mereu am visat să-i fac baie în fanteziile mele cu ea care crede-mă că au fost foarte multe și frumoase, dar nu în felul acesta,e vânătă pe fund,o trăgea idiotul ăla, îl omor! O iau în brațe stilul miresei și o duc în baie, dau drumul la apă și îi fac baie încet și în vreo zece minute, termin. O duc în cameră repede să nu înghețe, o șterg peste tot, o îmbrac, Doamne, femeia, pardon, fata astava rămas traumatizată, o bag sub pătură și mă gândesc să mă duc să-i gătesc ceva și văd că se chinuie să zică ceva dar nu poate.

-Nu, nu pleca, nu! Zice ea începând să plângă.

-Nu plec, vin imediat, mă îndrept spre ea și o iau în brațe. Ies din cameră, îi fac o salată care știu că mănâncă de obicei, o cană cu apă și una cu ceai de mușețel,am auzit că e foarte bun pentru stres, mă duc în camera ei, observ că plânge din nou, Doamne, mi se rupe sufletul când o văd așa!

-Nu mai plânge, te rog! Mă duc cu tava lângă ea și încep să plâng și eu. Știu că e greu, știu, nenorcitul ăla va plăti pentru tot ce ți-a făcut, dar te rog din suflet nu mai plânge,ești atât de frumoasă și nu-ți stă bine plângând. Se oprește și lasă capul în jos. Uite, ți-am făcut un ceai care e foarte fierbinte și te rog să-l bei cât e cald, o salată și uite un pahar cu apă, zic eu gesitculând.

-M-mulțumesc...încearcă ea să schițeze un mic zâmbet.

-Nu ai pentru ce, asta e treaba mea doar. Adică va fi încă puțin,după ce îți vei reveni, revenim la viețile noastre și sper că vei fii bine, să mă suni dacă întâmpini probleme. Așa e mai bine pentru amândoi. Dă din ca aprobator. Mă duc până la toaletă și când mă întorc, observ că nici nu s-a atins de mâncare. Hai, te rog să bei și să mănânci.
-Nu mi-e foame...mă îndrept spre ea și fac o mutră din aceea de copil, cățel, cal sau cum se zice și ea se conformează, mănânca salata, bea și ceaiul, paharul cu apă stă lângă ea pe un suport de lucruri. Duc înapoi tava,tot, spăl vasele, le șterg, le pun unde le-am găsit și mă întorc la ea. Stă în pat, privește în gol fără să clipească și tremură. Mă duc la ea în pat și o iau în brațe.

-Gata, ești cu mine, totul e în regulă, dormi. Nu zice nimic, stă cât stă și adoarme, pun pariu că va visa urât, a rămas traumatizată cu întâmplarea de aproximativ două ore, viața ei era mai frumoasă și normală înainte să mă cunoască...mi-am amintit de Ana, îi spun mâine de cele întâmplate. Eu nu o violam, doar că mi-au scăpat hormonii de sub control. Știi cum se spune "nu poți răni sufletul pe care-l iubești cu adevărat". Mă simt prost pentru tot ce s-a întâmplat.

A doua zi
Ariana se simte mai bine,mai schimbăm două vorbe și așa trec zilele, Ana o vizitează, îi aduce dulciuri,ce-i place ei să mănânce și eu încerc să-i satisfac toate nevoile dar nu vrea să o las singură și nici eu nu vreau.

-Ariana? O strig eu din bucătărie, stând rezemat de masă.

-Asta nu trece într-o zi și știi asta, strigă ea din cameră,mă îndrept spre camera ei.

-Așa e...iartă-mă. Iartă-mă pentru tot...nu ți-aș face rău niciodată și știi asta, te-am protejat în tot acest timp pentru că-ți vreau binele, doar că hormonii mei nu aveau stare și îmi cer mii de scuze, spun eu cu ochii înlăcrimați, așezându-mă lângă ea în pat.

-Plângi? Doamne,Mihai! Nu mai plânge că plang și eu! Mă ia în brațe și plângem ca doi îndrăgostiți care nu se vor vedea o perioadă lungă de timp. Nu zic nimic, doar mă descarc în fața ei și ea la fel, după minute bune de plâns, ne oprim și stăm îmbrățișați ceva vreme.

Timpul trece, ea își revine iar eu trebuie să plec, să o las în pace să-și vadă de viața ei care va deveni la normal. A trecut o lună și chiar observ că e bine, nu are nimic. Nu știu cum să-i spun, trebuie să plec, nu pot sta lângă ea știind că nu o pot săruta, nu pot sta aici știind că nu va fii a mea niciodată. Inima mea îi va aparține ei toată viața.

-Ariana,trebuie să-ți spun ceva,spun eu cu jumătate de gură.

-Vrei să pleci, nu-i așa? Zice ea cu un ton ușor calm.

-Da, spun eu calm.

-Bine, îți mulțumesc din suflet pentru tot ce-ai făcut pentru mine, nu știu ce mă făceam fără tine, ok, mă ajuta Ana dar mă rog, îți mulțumesc din nou. Vine și mă ia în brațe.

-Să mă suni dacă ai nevoie de mine, spun eu lăcrimând, îi dau și ei lacrimile.

-La revedere,Mihai, zice ea pe un ton trist.

-La revedere, Ariana, zic eu îndreptându-mă spre ușă, am plecat.

Aș vrea să aflu părerile voastre.