Incandescent

Capitolul I:"NOT EVEN THEY CAN STOP ME NOW"

Era o dimineaţă senină în care natura,surîzând de fericire,înălţa un imn de adoraţie autorului frumuseţii sale.Inima,liniştită ca un cuib de porumbel,se lăsa în voia contemplării minunatului tablou. Drumul era gol,lipsit de forfota oameniilor grăbiţi spre locurile lor de muncă,copii care să bată mingea şi sa mă asurzească îngrozitor,tineri neliniştiţi.Totul era amorţit în dimineaţa aceasta şi pot spune că eram recunoscătoare pentru acest mic privilegiu. În partea stângă a drumului se înalţă sălaşul comun al creştinilor,biserica,înconjurată de un gard de piatră şi în a cărei veche clopotniţa de cărămidă ,unde bronzul plânge pentru cei care mor şi rîde pentru cei ce se nasc,se cuibăresc turturelele cenuşii cu ochi de rubin.Cimitirul-locul unde nu voi ajunge prea curând-bisericii este locul unde duminica pot fi văzuţi toţi locuitorii,zeloşi concurenţi la liturghie,unde se minte şi se bârfeşte viaţa aproapelui,ca la birt.Nu am crezut vreodata că voi ajunge să locuiesc atît de aproape de vreo biserica.Nu am fost şi nu sunt foarte credincioasă. Văzut-am multe cât să cred că omul este Dumnezeul celui de lângă noi,şi am putea să îi decidem soarta bietului muritor.

Îmi încalţ şlapii şi trec pragul uşii de lemn masiv al casei.Calc peste iarba un pic umedă şi de-un verde răpitor,cu destinaţia fixată in mintea-mi şubredă:foaier. Îmi place în deosebi să îmi petrec acolo dimineaţa sau după-amiezile singuratice,sau chiar tot timpul.Trag cu grijă unul dintre scaunele de lemn şi mă aşez greoi .Îmi mai trag sufletul încă o dată şi privesc spre gradina goală şi totuşi prin ea. Pomul cel cu rădăcinile scoase înafară îmi ţine umbră şi de urât în acelaşi timp şi îi sunt şi lui recunoscătoare pentru atât.

Nu aştept musafiri.Nu ar avea cine să vină în mod special. Maşinile încep să treacă grăbite pe şoseaua cenuşie.Unde s-or grăbi?... Regret totuşi că nu am pus ceainicul pe foc pentru a-mi face un ceai.Mi-e prea greu să mă mai ridic... . Timpul îşi pune amprenta fără dar şi poate asupra noastră.Şi totuşi,de după colţul alb al casei apare speranţa mea,poate,mult aşteptată.Nepoată-mea vine agale spre mine,ţinând între degete tortiţa unui coşuleţ din răchită mic. Cred că încă se mai crede în „Scufiţa roşie"-deşii n-ar mai trebui.Rochiţa sa de vară cu floare-soarelui îmi face cu ochiul,dar mă potolesc imediat,căci nici eu nu mai am picioare de invidiat.

-Buni,ia uite ce am adus pentru tine! Spuse ea folosindu-şi tonul piţigăiat,ridicând puţin coşuleţul din mâna sa în timp ce îmi face cu ochiul.

-Sper că ceva bun! Îi răspund la rândul meu lăsându-mi ironia sub formă de glumă să plutească în aer.

În acest timp ea nu se sfii să se aşeze pe celălalt scaun de lemn,vizavi de mine.Melissa este unica-mi nepoată,cea cu părul ciocolatiu,picioare zvelte şi ochi verzui.Iar rochia cu floare-soarelui îi venea extrem de bine pe trupu-i subţire.

-Sper că îţi plac brioşele,spuse ea,dând la o parte şerveţelul ce acoperea coşul.În scurt timp scoase câteva brioşe ornate cu glazură roz şi bombonele colorate deasupra.Recunosc că mă uitam cam cu un ochi la ele,căci poate aş fi vrut sau poate ca nu.

Melissa îmi zâmbeşte larg arătându-şi dinţii albi în timp ce-mi întinde o prăjiturică. Poate lucrurile ar fi trebuit să stea invers. Ar fi trebuit să fiu o bunică exemplară şi să îmi îndop nepoţii. Ceea ce nu sunt,iar Melissa ştie fără dar şi poate acest lucru spunându-mi că sunt o bunică „grumpy",ceea ei bine nu sunt.

-Te superi dacă îmi aduci o ceaşcă de ceai?Nu mi-am luat porţia zilnică încă,îi spun acesteia care se şi ridică

-Da,vin imediat,serveşte-te! Spuse ea mie în timp ce se îndepărta cu scopul de a intra în casă.

Trebuia să aştept acum,doar că brioşele acelea chiar îmi făceau cu ochiul.Mă încrunt la ele o secundă înainte să mă întind şi chiar să apuc una între degete. O întorc ,o studiez,chiar şi o miros.Cine ştie! Într-un final mă decid să încerc drăcia aceasta din faţa mea.Muşc o mică părticică din aceasta,apoi încă puţin şi încă puţin până am ajuns la jumătatea ei. Nu îmi venea să cred,acea aromă,acel...acel ceva,pe care nu l-aş putea descrie,de parcă cuvintele m-ar fi părăsit.Acel ceva... .

Timpul meu s-a oprit în loc căutând acel ceva disperat.Aceea aromă inconfundabilă pe care am simţit-o pe vârful limbii mi-a trezit mai multe simţuri decât credeam că mai am în funcţiune. Gustul amintirii mă învăluia treptat şi profund într-o stare aproape de neoprit ,în care urmăream himerele acelui trecut. Acelui trecut...

Sunt scoasă din aceasta reverie mistuitoare de braţul Melissei care mi se pironise pe umăr şi care încerca să mă zdruncine gentil.Chipul ei prinse o cută,cută de îngrijorare bănuiam eu.Îmi ridic mâna şi mi-o pun peste a ei care era catifelata ca spuma laptelui.M-am uitat în ochii ei  verzui şi a înţeles că trebuie să se aşeze.Continui s-o privesc în ochi în timp ce se aşeaza îngrijorată pe scaunul din faţa mea.

-Cred că trebuie să îţi spun ceva... .Glasul meu rãguşit sparse liniştea dintre noi,ochii ei mărindu-se iar inima mea galopând ca întâia oară.

-Buni,eşti bine?Vrei să sun la-

-Nu,nu sunt bine... . Cred că ar trebui să ştii... .

-Buni,am venit aici şi erai ,aşa..., spune panicată în timp ce dă semne că ar vrea să se ridice dar îi capturez mâna şi o aduc înapoi.Ce să ştiu? Rosti ea cu ochi întrebători.

-Trecutul...