Incandescent

Capitolul V:"ANOTHER DEVIL"

–Dă-mi drumul brută!

Zvârcolile mele nici nu îl clinteau în timp ce mă târa,la propriu,spre ceea ce era celula mea cameră. Nu este drept ca cineva să fie tratat în felul acesta,iar simțul meu justițiar începea să se trezească pentru a da cu bruta aceasta de pământ.
Degetele sale îmi țineau mult prea strâns încheietura încât începea să mă doară. Dar nu asta conta acum. Conta faptul că eu personal nu îmi doream nici în ruptul capului să mă întorc acolo. Să fiu închisă era ultimul lucru pe care mi-l doream. Voiam să particip la acțiune,orice ar fi.

–Hei,nu mă auzi?! Strig spre acesta,fără a fi băgată în seamă însă,iar asta era poate cel mai enervant lucru pe care îl putea face.

Clocoteam de furie. Uram să fiu condusă și manipulatã. Luându-l pe nepregătite,mi-am canalizat ultimii stropi de putere și mi-am zmucit încheietura din prinsoarea degetelor sale,care de altfel mi-ar fi dat fiori.
Gestul meu îl luă pe nepregătite,fapt pentru care cele câteva secunde mi-ar fi dat ocazia să o rup la fugă. Asta dacă reușeam să-mi urnesc picioarele!
Chipul sãu parcă se întunecă și mai mult,umbrindu-i admirabilele trăsături. Am râmas înțepenită locului,aruncatã fiind în abisul ochilor săi,dar pentru că picioarele nu au primit semnalul disperat din partea raționalã a creierului meu,acum aveam sã iau taurul de coarne. O și ce taur înfuriat!

–Ascultă-mă cum-te-o-fiind-chemând (deși știam mult prea bine cum,jucam la cacealma) ,lasă-mă sã mã alãtur! Defapt știi ce? Nu este nevoie ca cineva ca tine sã-mi dea indicații,sunt majorã! Așa cã la naiba cu toți!

A fost ca și cum aș fi spus totul dintr-o rãsuflare și tot nu am putut spune cu adevãrat tot ce-mi doream a spune. Apoi glasul sãu ,precum un mârâit amenințãtor se auzi ,fãcându-mi pielea de găinã.

-Ce limbã tãioasã ai! Sã vedem dacã vei mai fi atât de vorbãreațã...

Am perceput amenințarea directã din cuvintele sale. Dar nu asta mã interesa pe mine acum. Eram mult prea cuprinsã de adrenalinã pentru a realiza sau pentru a da înapoi,ceea ce ar fi fost o decizie a naibii de înțeleaptă.

–Zãu? Spun în timp ce tipicul zâmbet sarcastic îmi apãrea pe buze.

Un gest pe care nu mã așteptam sã îl facã: își arcui sprânceana ca și cum ar fi acceptat provocarea lansatã de mine. Chiar aveam un talent minunat de a mã vârî în probleme.
Pânã sã realizez ce se întâmplã,brațul îmi este capturat iar înaintarea continuã. Poate dacã aș fi fugit ,aș fi reușit să mai trag de timp. Încã o cotiturã iar ușa așa zisei camere mele celulã se ivi. Nu credeam cã voi putea urî atât de mult o ușã.
Cu un braț avea grijă să mã ținã pe mine în timp ce cu celălalt izbuti a deschide ușa. Nu-mi venea să cred cã aveam să rãmân acolo din nou,închisã,prizonierã... . Dar oricât m-aș fi împotrivit,forța lui învinse trimițându-mã în interiorul cãlduț al camerei,dar nu înainte de a-mi arunca o privire încãrcatã cu atâta mister.
Și ușa se închise.
Mi-au trebuit trei secunde pânã sã încep a lovi biata și afurisita de ușă,urlându-i afurisitul de nume. O altã victimã colateralã,care cãzuse pradã avalanșei mele de emoții suprasolicitate,fu o veioză care imita putin lemnul și care se fãcu țãndãri.
Sãritul pe geam nu era o soluție,întrucât nu eram în stare sã îl sparg. Mi-am bãgat mâinile prin pãr vrând să mi-l smulg,însã atunci degetele mele întâlnirã ceva agãțat în șuvițele mele,rece și metalic. O idee apăru într-un colț al minții mele. Am scos agrafa din pãr și m-am apropiat de ușã,de broasca acesteia. Am încercat să îmi amintesc tot ceea ce vãzusem prin filme despre evadãri folosind o agrafã. Asta era șansa mea și aveam de gând sã-mi joc cartea.
Punându-mã în genunchi mi-am apropiat chipul pentru a studia puțin locul,apoi am încercat să îndoi agrafa. Acum urma partea cea dificilã-deschiderea propriu-zisã a ușii.
Introducând încetișor metalul subțire ,am început să îl mișc cu grijã dar fãrã sorți de izbândã. Moralul meu creștea și scădea alarmant și nu mai aveam mult pânã sã renunț de tot și sã mã resemnez.
Am încercat să răsucesc în sens invers pentru a se deschide dar nu voia a ceda. Începeam să cedez și eu,frustrarea crescându-mi la cote uriașe. Am inspirat adânc și mi-am înfrânat imboldul de a plânge din cauza frustrării. Mi-am spus să mai încerc o dată,căci ce rău ar putea face încă o încercare.
Am introdus din nou agrafa și am răsucit încetișor și mi-am putut da seama că funcționa. Chiar funcționa! "La naiba!" mi-am spus în gând cuprinsă de euforia reușitei.
Problema era că nu mă așteptasem să funcționeze iar planul meu nu se extindea atât de departe. Am ezitat să apăs pe clanță și să ies naiba afară. Dar până și ezitarea mea nu dură mult căci în următoarele secunde mă aflam pe același hol pe care am fost târâtă acum câteva momente.
Unde aveam să merg mai exact acum? Nu știam. Însă știam că trebuie să îl găsesc și să aflu ce se întâmpla,să aflu ce a fost cu schimbarea așa bruscă a stării lui Angelo. Trebuia.
Am alergat până am dat de ceea ce părea a fi un salon aproape uriaș,având candelabre minuțios lucrate ce-și aruncau lumina prin încăpere. Era primul spațiu pe care îl văzusem când intrasem în văgăuna asta luxoasă. Din fericire nu am dat peste nimeni,asta pentru că în parte toți erau afară lângă mașini.
Am împins ușa principală din lemn dur iar pentru că nimeni nu era atent în direcția mea,m-am strecurat în spatele unei mașini foarte luxoase și negre. Mintea îmi fu străbătută de gândul că aș putea să mă strecor în vreo mașină,dar cu cât mă gândeam mai mult cu atât mi se părea mai imposibil. Poate dacă m-aș fi ascuns în portba... .