Incandescent

Capitolul 8:"BAD DECISION"

Ce ar trebui să mă deranjeze cu adevărat mai tare? Faptul că însuși Luciano Castello m-a sărutat,sau faprul că are de gând să-mi târască tatăl,familia, în toată această șiradă creată de el.Iar asta chiar îmi dădea dureri de cap.Ca și cum două părți ale creierului meu se războiesc care să preia mai întâi atenția mea.

Stăteam pe pervazul geamului pe care nu puteam nici să-l deschid dar nici să-l sparg,și-mi frământam mintea.Care să fi fost cu adevărat scopurile brutei?Să ceară vreo recompensă?Dar este absurd pentru că există o grămadă de milionari cu copii care așteaptă afară.

Respirația mea reuși să aburească geamul.Un mic surâs îmi străbătu chipul și rațiunea mea știa că nu va avea să fie bine,deloc!Am ieșit pe holul îngust perfect normal,fără să-mi trădez vreo emoție,de teamă să nu creez suspiciuni.M-am îndreptat spre parter unde câteva matahale,printre care și Vittorio mișunau care încotro.N-am stat prea mult pe gânduri și mi-am croit drum spre adevărata mea destinație.

Ajunsă în fața ușii masive mi-am lipit o clipă urechea de aceasta pentru a mă asigura că nu este nimeni cu adevărat acolo.Apoi m-am uitat rapid spre hol în caz că cineva ar fi trecut din întâmplare.Apăs clanța cu emoții și intru în acel spațiu încărcat de atâta tensiune.Deși nimeni nu-mi spunea prea multe,eu aveam de gând să aflu,chiar și pe cont propriu dacă asta era necesar.Așadar am intrat în biroul luxos al brutei pentru a-i scotoci printre lucruri și să aflu ceva,orice.Inima aproape îmi pocnea în piept din pricina emoțiilor de a nu fi prinsă.

Mă apropii de birou și încep să deschid sertarele de pe o parte,dar tot ce am întâmpinat au fost hârtii. Nu știu la ce m-aș fi putut așteptat.Mare parte dintre ele erau contracte banuiesc ,tranzacții.Am început să scotocesc și prin celelalte hârtii și sertare ,până când am ajuns la ultimul unde un mic țipăt îmi scăpă.Acolo în acel afurisit de sertar,liniștit și lucios,se odihnea un pistol.Nu mă pricep la denumirile lor sau calibru sau orice ține de armele de foc,așa încât nici n-am vrut să-l ating.Mai cu seamă îmi era frică să o fac. Dar undeva sub el se odihnea un plic mare și maro.L-am apucat de un colțișor și l-am tras milimetru cu milimetru afară,cu frică,de parcă aș fi dezamorsat o bombă.

Realmente nu-mi venea să cred că am reușit să-l scot de sub diavolul acela.Îmi tremurau mâinile atât de tare,mai ceva ca un suferind de Parkinson.Bucuria reușitei mele nu ținu absolut deloc mult,pentru că în clipa următoare niște voci însoțițe de pași răsunau de pe hol. Ce era de făcut acum?O,da,să mă ascund!Dar unde să te ascunzi când nu ai unde... . Am băgat fulgerător plicul înapoi în sertar și m-am băgat sub birou.În momentul în care am auzit ușa deschizându-se,mi-am lipit ambele mâini de gură de frică să nu scot vreun zgomot.

Mă rugam neîncetat să nu îi treacă prin minte oricine ar fi să se așeze la birou.Și poate o dată în viață mă ascultă și pe mine Dumnezeu,căci spre bucuria mea,nu se așeză pe scaunul din piele din fața biroului,ci se sprijini de acesta. Scotocind puțin prin memoria mea,doar o singură persoană își putea permite să facă așa ceva.Și acela era el.

Nu după mult timp începură să vorbească,făcându-mi mai ușoară treaba de a-l indentifica pe celălat.

-Vreo veste pentru astăzi? Întrebă bruta.

Pentru câteva secunde se lăsară liniștea și mă temeam că am fost descoperită,dar nu fuse tocmai așa și îi mai mulțumeam o dată lui Dumnezeu.

-Vorbește!Tună și fulgeră Luciano.

-Okay! Au venit aici!

-Cum adică?Îl chestionă bruta pe Angelo.

-Sunt în Forio,înțelegi?Nu mai e mult până să ne găsească.Ar trebui să plecăm,spuse Angelo pe un ton aparent calm.

Luciano medită puțin și apoi tună și fulgeră din nou: