Prin pustia pădure,luminată de regina nopţii,fiind măiestoasa lună
Se aude un urlet îndurerat,se aude cu ecou,şi tot sună,
Sună parcă a un plânset de durere,lacrimile unei inimi sfâşiate,
Parca te înţeapă în inimă,ştiind că nu poţi desface sentimeltele încrucişate.
Degeaba te crezi războinic,lăudându-te că eşti rezistent
Când defapt minţi şi doar demonstrezi cât eşti de deficent,
Minţind că eşti bine,că nu ai nimic nu te v-a ajuta deloc,
Dar dacă vei spune altora,nu vei câştiga în inima lor loc.
Deşi taci şi nu spui nimic,te critică,crezând ca nu
Demonstrezi încredere pentru ei
Dar şi dacă te descarci,te vor crede un plângăcios,
Deci aceştia sunt prieteni mei,
Acele persoane care te critică ori cât ai încerca ca totul să fie bine,
Oricât ai face ca lucrurile sa mearga bine,ei te vor critica cu cruzime.
Deci toate aceste cuvinte te-au adus la o concluzie,
Că în această lume nu trebuie sa ai încredere în nimeni,toţi sunt o iluzie,
Dar şi dacă vei da peste cineva care chiar ţine la tine cu adevărat,
Atunci preţuieşte acea persoană,nu degeaba ţi-a fos încredinţat.
