Alaturi De Tine (Finalizată)

3.Diferită

- Ce ai de vorbit cu aia? Nu vreau să te văd în preajma ei! ei, asta e bună; cine se crede ea, să-mi spună ce să fac. Mă încrunt spre ea și îmi înțelege mesajul. Nici mama nu îmi obiectează nimic din ceea ce vreau să fac. Sunt deciziile mele.

- De ce? Intreb scurt, uitându-mă mirat spre ea.

- Cum de ce?! Pentru că e o influență negativă asupra imaginii noastre! Dacă adineaori eram mirat, ei bine, acum sunt și mai mirat dar și confuz. Îmi dau ochii peste cap și îmi întorc privirea spre sora mea.

- Cine spune?! Tu?! Lumea?! deja sunt nervos și îmi scot pachetul de țigări cu intenția de a-mi aprinde una și culmea, nu îmi găsesc bricheta. La naiba!

- Pe bune David, te cerți cu mine pentru aia? Pentru o oarecare încuiată? în momentul de față chiar regret că am venit după ea. Abia aștept să își repare mașina și să mă scutească pe mine de crizele ei de isterie.

Următoarea decizie pe care o iau, cred că e cea mai înțeleaptă. Plec. O aud mârâind in semn de frustrare și exasperare dar acum chiar nu mă interesează. Tot ce vreau acum, e să fumez.

Mă uit după Sophja, constat că mă așteaptă la mașină vorbind cu cineva la telefon. Oricine ar fi persoana cu care vorbește, o face să fie confuză, asta îmi dau seama după privire.

Ok. Pentru a doua oară în ultima jumătate de oră simt cum pulsul o ia razna și deja știu cine e în apropiere. Doar privește. E atât de pierdută între gânduri încât privește fix. Nu vede nimic; nu aude nimic.

-Dayane! o strig mai tare decât aș vrea și abia pot să îmi ascund entuziasmul pe care îl am.

Ridică o sprânceană, perfect pensată și face ochii mari. Probabil se întreabă ce tot vreau de la viața ei. Ei bine, nici eu nu știu ce vreau. Dar sigur vreau să o cunosc pe ea.

- Deci, ești și tu unul ca ei. Insiști să îți bați joc de mine; chiar nu vreau să intru în jocurile voastre! Se ridică și dă să plece. Fracțiune de secundă îmi trebuie să îmi revin încât, să o prind de braț.

Asta a fost cea mai proastă mișcare pe care puteam să o fac. Electricitatea pe care am simțit- o în momentul în care am atins- o mi-au dat fiori reci pe coloană și brusc o căldură copleșitoare m-a cuprins.

- Nu e nici un joc! Pur și simplu vroiam să văd dacă ești bine! și cu asta, am dat- o în bară. Chiar mi-aș dori să fiu un medium sau altceva, să pot vedea acum ce e în capul ei. La ce se gândește.

- Ăăă... Bine, cred! Cred că trebuie să pleci. Ești așteptat; și văd cum își întoarce privirea spre sora mea dar acum chiar nu vreau să îi dau importanță.

- Poate să aștepte! Îi spun atât de repede și sigur pe mine de parcă viața mea ar depinde de asta.

- Bine, dar te rog poți să imi dai drumul la mână! abia acum mi-am dat seama că, eu de fapt nu am slăbit deloc strâmsoarea.

- Dayane?! Văd un tip apropiindu- se de ea. Îi sărută obrajii și îi zâmbește. Mi se pare că îi zâmbește prea mult.
- Imi pare rău, dar mâine nu pot veni la fermă. Mama mea e din ce în ce mai rău, nu cred că pot face față! Sper să nu te superi. I se adresează ei și se vede de la o poștă că într-adevăr îi pare rău. E îngrijorat.

- Sper să fie mai bine mama ta, James! Cât despre mine, nu știu cum voi descurca singură fără tine! Oricum mersi că mi-ai spus.

- Trebuie să plec. Ne vedem! deja asta e o promisiune. Și nu știu cum să o iau sau cum să o gândesc dar oricum același rezultat are. Mă deranjează prezența lui în preajma ei. Cât de curând trebuie să vizitez un psiholog. Nu stau prea bine la capitolul nervi și calmarea lor.

- Fermă?! Întreb nesigur, deși sunt constient și sigur de ceea ce am auzit. O văd cum i se luminează fața și zâmbește strâmb.

- Da. La 30 de km de aici este o fermă. Îmi spune și nu îmi este greu să observ cât de degajat vorbește despre asta. Îi place ceea ce face.

- Mă ofer eu, în locul băiatului de mai devreme! O Doamne! nici nu știu de ce am zis asta; eu habar nu am nimic de animale iar acum de fac?! Sunt un prost. Mâine am ocazia să mă fac de tot râsul în fața ei.

Acum nu fac nimic, decât stau și mă uit la expresia ei care privește în gol, analizează lucrurile, zâmbește subtil apoi, se uită în ochii mei. Probabil vrea să vadă cât de serios am vorbit. Caută amuzamentul; dar nu il găsește și apoi văd că începe să își frământe mâinile.

- Vreau să îmi repeți ce ai spus. Dar, înainte de asta trebuie să ști două lucruri; acolo învățăm copii să călărească, asta făceam eu cu James. Crezi că te poți descurca?! punct ochit- punct lovit. Atâta lucru știu și eu. Cu toate că nu am mai călărit de cinci ani, am habar!

- Și cel de al doilea? Întreb curios.

- Nici una din surorile mele nu vor fi acolo! Mi-am încleștat nervos maxilarul, încercând să înțeleg aluzia ei. De ce se crede atât de inferioară? Ce au surorile ei în plus, față de ea?! Știu și răspunsul, ele au atâta machiaj pe fața pentru a-și ascunde impuritățile, încât il poți da jos cu șpaclu, ele suferă de atenție și popularitate spre deosebire de micuța din față mea care, nu are deloc machiaj și nu suferă după atenție, ba din contră dacă ar putea face o gaură în pământ să se ascundă.

- Nu mă interesează sclifositele acelea două! Scuze, știu că sunt surorile tale, dar nu îmi place să mint! Observ pe fața ei un zâmbet sincer, poate cel mai sincer care l-am vazut până acum.

- Perfect! Ne vedem mâine la 11 în fața școlii. Pa-Pa! Îmi răspunde întorcându- se în călcâie. Nelăsându- mă să îi mai spun ceva dar lăsându- mă cu un zâmbet tâmp.

Ajung la mașină și abia acum îmi aduc aminte de sora mea, doar stă cu mâinile încrucișate la piept, bătând constant din picior. Dacă privirea ar putea ucide, acum aș fi mort.

- Încetează cu isteriile tale! Tu ești la fel ca celelalte, pe când ea e diferită! Spun repede inainte să obiecteze ceva și să înceapă să țipe.

Trântește portiera nervoasă dar nu zice nimic. Sunt surprins că tace.

Abia aștept ziua de mâine.