File din viața unui Demon( Cocktail II )

Capitolul 3

— Este liber? acea voce cunoscută îmi răsună în minte, iar eu ridic ușor capul pentru a analiza persoana respectivă.

Privirea îmi rămâne blocată asupra puloverului lălâu, de o culoare bătrânească, care stă ca pe un umeraș pe trupul firav al fetei. Mare păcat de picioarele astea frumoase! Sunt acoperite cu un sac de cartofi, căci fustă nu poate fi numită! Și ochii aceia... Abia se văd din cauza claiei cărămizii care s-a împrăștiat în toate direcțiile.

O fixez cu privirea și, cu o dexteritate aparte, buzele mi se clatină ușor.

— Călugărițo! rostesc iute, iar ochii i se măresc instantaneu.

—  Păcătosule! primesc replica după câteva momente și pot observa figura posomorâtă a acesteia.

Se așează agale pe scaunul din stânga mea, iar eu zâmbesc necontenit. O voi face să explodeze de nervi!

— Ce faci? o întreb serios, cu o tonalitate groasă.

— Ce ți se pare că fac? îmi răspunde indignată.

— Nu îmi amintesc să îți fi permis să te așezi.

Rămâne cu gura căscată și cu ochii cât cepele, iar eu cu greu mă abțin să nu râd.

— Poftim?! răbufnește furioasă.

Mhm, fata asta cred că are probleme cu nevii. Cam repede îi sare muștarul.

— Este ocupat!

O privesc haotic și nu pot desluși ce are de gând.

— Este ocupat! repet pentru a doua oară, de data aceasta ridicând tonul.

Nici măcar nu mă privește în ochi. Cât tupeu! Mă sfidează.

— Ce crezi că faci? mârâi nervos.

O priveam îndrăcit cum își trântește cărțile și caietele și pixurile și creioanele și markerele lângă mine, ignorându-mă în totalitate. Serios, cine are nevoie de atâtea culori? Eu am un amărât de pix și niște foi. Fata asta e o ciudată. Și mă calcă pe nervi!

— Călugărițo! mârâi nervos și îmi încrunt sprâncenele.

— Morocănosule! silabisește printre dinți, cu un zâmbet larg și ironic, până la urechi.

Slavă Cerului că are urechi, ca altfel... ar fi zâmbit în jurul capului. Cele două coțofene își mijesc ochii și se abțină să nu râdă, iar eu mă enervez și mai tare. La naiba! În ritmul ăsta, s-a zis cu domnia mea...

Decid să ignor pe toată lumea, așa că îmi întorc capul către domnul Raddford, însă istoria nu este cu siguranță una din materiile mele preferate; mă plictisește îngrozitor. Și nu cred că este materia în sine, cât vocea profesorului care efectiv te adoarme. Nu am întâlnit persoană care să vorbească mai rar decât dânsul până acum. Îmi învârtesc ochii în stânga și-n dreapta, dar în special în stânga. Nici tocilara de Vanessa nu folosește atâtea culori. Dumnezeule! Călugărița le-a întrecut pe amândouă...

— Bennet! Bennet!! Domnule Bennet!!! 

— Ce? Ce? am tresărit speriat.

La dracu! Am adormit. Priveam buimăcit în ochii furioși ai domnului Raddford și nu reușeam să îmi dau seama cum am ajuns în situația asta. Înghit în sec și zâmbesc timorat, rugându-mă la toți Sfinții să scap.

— Văd cu nu vă interesează istoria Angliei, domnule Bennet. Poate ar trebui să faceți o vizită în biroul doamnei Leihley.

— Neah, răspund plictisit, strâmbând din nas. Am văzut-o pe ziua de azi, cred că mi-a ajuns.