File din viața unui Demon( Cocktail II )

Capitolul 13

Nici aerul pe care îl respir nu-mi face bine. Cu fiecare inhalare simt că mă sufoc tot mai tare. Stau de mai bine de 24 de ore lipit pe scaunul din fața patului logodnicei mele și nu fac altceva decât să o privesc. Deși rănile fizice nu sunt vizibile, Charlotte a suferit leziuni cerebrale traumatice severe. Pentru ea, impactul și șocul cauzat de acesta au fost suficient de puternice încât să îi provoace contuzie cerebrala și hemoragie internă. Restul de explicații medicale nu îmi sunt familiare și nu le-am putut reține. Doctorii au făcut chiar mai mult decât le stă în putere, însă de zece zile numai aparatele o mai țin în viață pe Charlotte. „O țin în viață" este mult spus; îi fac inima să pompeze mai degrabă. 

Mi-a luat nouă zile să mă pot ridica din pat și să îi conving pe medici să mă lase să-mi văd iubita. Am refuzat să mănânc, să iau medicamentele și să cooperez în vreun fel până când nu au au fost de acord cu asta. Simplul gând că ea suferă, iar eu nu-i pot fi alături mă consuma de orice formă de diplomație, de respect și de răbdare. Stau înțepenit într-un nenorocit de scaun, clipind cât se poate de rar, fără a-mi lua ochii de la Charlotte. O mângâi cu privirea și îi transmit telepatic toate gândurile mele. Deși o parte din mine are încă o fărâmă de speranță, cealaltă parte este conștientă de reveria pe care am avut-o cu piramidele și știe ce s-a întâmplat de fapt cu Charlotte. Trupul ei acum nu este decât o carcasă, în timp ce sufletul ei este în altă parte... Poate chiar altă lume, sau la granița dintre viață și moarte.

De ce a decis mama că trebuie să o ia pe ea și nu pe mine? De ce a trebuit să îmi întorc privirea de la drum? De ce am am gândit că o nenorocită de clipă este de ajuns când ne aștepta o viață? De ce?

Mă ridic nervos și apuc amărâtul de scaun cu toată ura.

— La naiba! mârâi ca un descreierat aruncând scaunul cu putere în peretele de sticlă.

— George! vocea blândă, dar înspăimântată, a doamnei Schuyler răsună undeva în spatele meu și îi simt imediat mâna pe umărul meu, încercând să mă liniștească. 

Domnul Schuyler, în schimb, este mai degrabă iritat și enervat de gestul meu. 

— George Michael Bennet! strigă la mine pe un ton îngrozitor de autoritar și reușește să mă facă să am o urmă de regret pentru o fracțiune de secundă. Liniștește-te! îmi ordonă cu aceeași voce decisivă ca cea a unui amiral. 

Se apropie de mine și mă trage înspre el. Privesc în ochii lui și văd aceeași ură și furie ca și în ai mei. Săvârșește o inspirație lungă, apoi o expirație asemeni unui oftat, iar strânsoarea lui devine mai puțin dureroasă.

— Nu ești singurul nervos, fiule! 

Glasul lui este acum temperat și nu mai este la fel de poruncitor ca înainte. Deși intențiile lui sunt bune, creierul meu nu poate percepe cum de poate asocia cuvântul fiule — care mi se adresează în totalitate — cu starea în care se află fiica lui. Gândul ăsta îmi provoacă greață și mă face și mai turbat.

— Cum vă puteți așa cu mine, ca și cum nu s-a întâmplat nimic? Ca și cum aș fi nevinovat! răbufnesc mânios, împingându-l pe Harlow cât colo. Chiar nu vedeți că am nenorocit-o pe Charlotte? Chiar că nu vă pasă că eu am fost la volan? Ar trebui să mă urâți, nu să mă consolați! mă răstesc la amândoi, parcă implorându-i să mă deteste și să se comporte mai urât. 

Dar în ciuda străduințelor mele, soții Schuyler nu fac altceva decât să mă strângă în brațe. Le simt respirațiile calde, iar lacrimile lui Beth mă fac să scrâșnesc din dinți și să îmi încleștez pumnii. După multe încercări de a opune rezistență în fața lor, cedez. Mușchii mi se relaxează ușor, în timp ce mâinile mi se împleticesc de gâtul preotului. Acesta mă zdrobește mai tare de pieptul său, iar ochii mi se umezesc instantaneu.