File din viața unui Demon( Cocktail II )

Capitolul 12

Îmi strâng ochii cu putere, apoi îi deschid ușor, unul câte unul. Lumina este orbitoare, așa că nu reușesc să rămân cu ei deschiși. Îmi simt întreg corpul paralizat și o apăsare chinuitoare în dreptul pieptului. Fragmente încețoșate încă dansează în mintea mea provocându-mi o durere îngrozitoare. Îmi simt capul tot mai greu și amețit, de parcă aș fi consumat alcool amestecat cu droguri timp de patru zile la rând. 

Este un chin să îmi pun creierul în funcțiune acum, dar ceva mă îndeamnă să-l pun la treabă. Îmi încleștez dinții și strâmb din nas, în timp ce câteva imagini blurate se învârt în jurul meu. Simt un lichid rece cum îmi curge prin vene și îmi provoacă fiori de gheață în tot corpul. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc este cina de la restaurant, când am cerut-o pe Charlotte în căsătorie. Un surâs triumfător îmi scapă pe sub buzele uscate știind că în curând Charlotte va deveni doamna Bennet. Apoi îmi amintesc cum am plecat de la restaurant. Charlotte a sugerat să luăm un taxi, dar eu m-am opus indignat; nu băusem mai deloc, și nu eram câtuși de puțin amețit. 

Am fost un gentleman și i-am deschis portiera iubitei mele, apoi am urcat pe scaunul șoferului. Durerea de cap devine tot mai insuportabilă cu fiecare amintire, iar zâmbetul îmi piere de pe buze. Însă nimic nu se compară cu golul pe care îl simt în interior și cu  junghiul pe care îl simt în dreptul inimii. Este o senzație ciudată, ca și când ar băga cineva cuțitul în tine, după care l-ar răsuci încetișor, savurând fiecare moment de tortură; cu cât țipi mai tare, cu atât satisfacția e mai mare. Iar mie acum îmi vine să urlu!

După ce am parcurs jumătate de drum în liniște, Charlotte a fost cea care a spart gheața...

— Trebuie să îți mărturisesc ceva, mi-a spus cu glasul ei suav. Îi puteam simți emoțiile și îi auzeam perfect bătăile inimii care erau tot mai accelerate. Nu ești singurul cu surprize în seara aceasta, a continuat cu vocea tremurândă.

— Ah, nu? am întrebat-o curios. Spune-mi, aproape că i-am ordonat, încercând să imit fața unui pisoi care cere de mâncare.

Charlotte a început să râdă și mi-a prins palma stângă. Cu multă dibăcie și precizie a așezat-o fix pe burta ei. Am simțit cum întreg corpul mă furnică, iar inima se zbătea atât de tare în pieptul meu, încât am crezut că o să iasă de acolo. M-am întors către Charlotte pentru o clipă, cât să o privesc în ochi și să îi spun ce fericit sunt. Chipul ei era luminos și perfect, iar eu mi-am putut vedea viața împlinită. Eu, Charlotte și un bebe. Familia mea. 

F-A-M-I-L-I-A M-E-A. A mea! 

Abia acum îmi dădeam seama de adevărata valoare a cuvântului familie, iar sufletul mi se umplea de bucurie. Charlotte îmi demonstrase că finalurile fericite nu există numai în filme și că visele pot deveni realitate chiar și pentru mine.

Câteva lacrimi mi-au alunecat pe obrajii înfierbântați, în timp ce mâna mea mângâia rodul iubirii noastre. O sumedenie de emoții m-au cutreierat într-o singură clipă, clipă în care o priveam nesățios și dulce pe mama viitorului meu prunc. 

Și o clipă a fost mai mult decât suficientă. Îmi înghit hohotul de plâns, însă un şiroi de lacrimi se revarsă pe faţa mea amorţită, oricât de mult aş opune rezistenţă. Ultima imagine pe care mi-o amintesc este o lumină orbitoare și zgomotul unei bubuituri, după care m-am trezit în mijlocul deșertului, cu Charlotte lângă mine.

Totul devine din ce în ce mai clar acum. Lumina venea de la farurile unei mașini care intrase pe contrasens, iar duduitul a fost cauzat de impactul dintre Roverul meu și celălalt autovehicul. Clipa care odinioară m-a făcut să mă simt cel mai fericit bărbat din lume, s-a dovedit a fi infernală. Încep să țip cât pot de tare și mă sleiesc de puteri pentru a mă ridica în șezut. Devin tot mai conștient de cele întâmplate și îmi dau seama imediat că mă aflu într-un pat de spital, cu corpul imobilizat. Reușesc să îmi mișc mâinile și cu ultimul strop de forță pe care îl mai am, smulg tuburile care îmi injectează lichid prin vene și mă rostogolesc într-o parte.