Love lockdown | Jun

Capitolul 2

     Somnul cel dulce al Arei se sfârșește în momentul în care razele soarelui intră în cameră.

     Trebuia să trag draperiile, gândește ea strângând puțin din ochi în speranța că așa va putea să își continue somnul, însă spre nenorocul ei alarma telefonului porni.

     Bipăitul enervant îi distruse și ultima speranță că va putea dormi mai mult în aceasta dimineață, așa că, oftând din tot sufletul, se trezi. După ce își făcu rutina zilnică, se îmbrăcă în trening și plecă spre parc unde avea să alerge, așa cum face în fiecare dimineață. Ajunsă acolo dădu drumul la MP3 și începu să alerge.

     Este cufundată în gânduri, gânduri despre cei patru băieți de alături și în special gânduri despre acel băiat. Băiatul ce i se credea superior într-o oarecare măsură.

     Oftează, punându-și mai bine cască în ureche, dar fix atunci se lovește de un corp solid. Când era pe cale să-și piardă echilibrul, o mână se înfășoară în jurul taliei ei, susținând-o pe călcâie.

     Își ridică privirea și dă de ochii negri și blânzi a lui Hanbin.

     — Bună, vecino! spune el afișându-și dantura perfectă.

     — Ăm... bună. mormăie ea puțin blocată.

     — Te simți bine? Ieri erai puțin...

     Ara îl privește pe Hanbin fix în ochi și reușește să-i citească îngrijorarea din aceștia, ceea ce face să-i fie mai greu să găsească o minciună bună pentru a putea ascunde adevărul.

     — Da, sunt bine. Scuze pentru ieri. Jucam un rol pentru clubul de teatru de la facultate.

     Hanbin o privește fix în ochi. Părea puțin suspicios, însă după câteva secunde zâmbește ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

     — Serios? Știi, ești o actriță foarte talentată! Ai reușit să ne păcălești pe toți patru! spune el aplaudând-o pe Ara.

     Ara chicotește la gestul lui de copil mic și își trece mâna prin păr, stânjenită.

     — Ahm.. Vrei să alergăm împreună?

     Zâmbește Hanbin observându-i gestul. Ara ridică din umeri apoi dă din cap afirmativ.

     Hanbin începe să alerge în fața ei, fiind mult prea atent la drum, însă în nici 20 de metri, Ara reușește să îl ajungă și chiar să îl întreacă.

     — Serios? Vrei să ne întrecem? îi spune el fetei râzând.

     Ara nu îi mai răspunde, doar chicotește și mărește viteza, lăsându-l pe Hanbin mult în urmă.

     Auzind un sunet din spatele ei, se întoarce speriată și-l vede pe Hanbin în fund, pe asfalt, ținându-și glezna în mâna stângă.

     — Oh, Doamne. Ești bine? se așează îngenunchi lângă el punându-și mâna peste a lui glezna îi era umflată semn că și-a sucit-o.

     — Mă doare. mârâie ușor privind încă la glezna lui.

     — Ya! Fi bărbat! Hanbin pufnește în râs la încurajarea Arei și scotocește în buzunar după telefon.

     — La naiba, l-am uitat acasă.

     Ara oftează și-l apucă de braț încercând să-l ridice, numai că greutatea lui era de două ori cât a ei.

     — Haide, că nu suntem chiar atât de departe de casă. se încurajează Ara.

     După mai multe încercări, cu ajutorul unei forțe parcă supra-naturale ținând cont de cât de mică și plăpândă pare Ara pe lângă Hanbin, reușește să îl ridice pe băiat și să-l ajute să meargă.