Love lockdown | Jun

Capitolul 5

     Ara stătea întinsă în pat, privind tavanul de parcă ar fi ceva foarte interesant, pe lângă culoarea monotonă de alb, veșnică.

     Sentimentele ei erau complet date peste cap. Nu-l cunoștea îndeajuns de bine pe Jun încât să înceapă să simtă ceva mai mult decât prietenie pentru el, dar mai mult decât sentimentele, inima ei era vraiște. Bătea puternic doar când își amintea de căldura buzelor lui, peste ale ei.

     Pufnește pe nas, ironic, apoi își acoperă fața cu palmele sale micuțe, trăgând aer în piept.

     — Ce-am făcut? se întreabă, lăsându-și mâinile mai jos pe pe față, atingându-și buza de jos cu degetul mare.

     O mușcase. În sărut, i-a mușcat buza atât de tare încât sigur o să aibă o mică vânătaie, dacă nu chiar mai rău, însă nu era posibil, era doar o mușcătura.

     Cu toate astea, ce v-a zice Hanbin? El sigur o să observe și trebuie ca de acum să-și pregătească cuvintele, minciuna pe care avea să i-o spună.

     Oftează și se ridică din pat, după atâta timp de meditație. Avea nevoie să vorbească cu cineva, dar nu avea cu cine, așa că și-a luat gândul, punând mâna pe telefon, dar fix atunci îi aude, de afară, vocea lui Key.

     Zâmbește slab și iese din cameră, coborând rapid scările, ieșind afară din casă. Își duce mână la gură și, știind că îi v-a cauza durere, își mușcă buza fix de locul de unde făcut-o Jun.

     Hanbin era ținut de Sungyeol și Key, sângerând.

     Ara se dă în spate, sub privirile lor curioase. Din nou sânge, își spune ea repetând, în gând.

     Se împiedică de pragul porții și cade în fund pe asfaltul dur și rece. Hanbin, numai de cât se smulge din brațele celor doi, cuprinzându-i încheietura, așezându-se lângă ea.

     — Shh. îi șoptește la ureche, mângâindu-i părul. Liniștește-te, micuțo.

     Ara continuă să inspire și să expire rapid, ținându-și o mână la piept.

     — Pas-pastilele. se bâlbâie, arătând spre geamul camerei ei.

     Sungyeol reacționează rapid și fuge în casa fetei, urcând scările câte două. Intră în camera ei și găsește, aruncată pe noptieră, cutia de pastile. O ia rapid, fără să se mai uite care le este trebuința pastilelor, și fuge afară la cei trei. Îi întinde Arei cutia. Aceasta o ia imediat și, cu mâinile tremurânde, încearcă din răsputeri să o deschidă.

     — Lasă-mă pe mine. spune Key luând cutia pe care o deschide și i-o dă înapoi Arei care ia câteva pastile și le înghite numai decât.

     Respiră adânc și închide ochii. "Acum totul trebuie să treacă" își repetă ea de câteva ori așteptând ca pastilele să își facă efectul.

     E bine acum, puțin speriată, dar bine, la fel și cei trei băieți. Numai Jun pare că nu este bine. El a văzut toată această scenă de la fereastră. Este șocat și puțin suspicios.

     — Așa s-a întâmplat și ieri. Hanbin a spus că doar juca un rol, însă astăzi nu pare să fi fost un rol. își spune el privind-o atent pe fată.

     Ara cade pe gânduri, ignorându-i pe cei trei ce discutau de parcă erau niște detectivi ce lucrau la un caz mai special.

     — Trebuie să aflăm ce are, Key. oftează Hanbin, mângâindu-i mâna, oftând.

     Sângele începuse să-i curgă pe încheietură, din cauza rănii de la umăr, iar Ara simțind lichidul ud ce îi atinge mâna, oftă. Era liniștitor, cu toate că era absolut îngrozită, în general, de el.

     Ara își aruncă privirea fără să vrea spre fereastra casei băieților și îl vede pe Jun stând acolo, nemișcat. Are din nou acea privire disprețuitoare, iar acei ochi care o fixează îi analizează constant fiecare mișcare.

     — Iar face asta... spune ea tristă fără să îi mai ia în seamă pe cei trei băieți.

     Își ridică mâna la nivelul la care să o poată vedea mai bine și constată, îngrozită că este plină de sânge.

     Imaginea mamei ei apare și dispare exact ca un fulger din mintea ei.

     — Ara, ce este cu tine? o întreabă Hanbin uitându-se fix în ochii ei.

     La rândul ei, Ara îl privește. De la tâmplă și până la bărbie are o dâră uriașă de sânge, iar hainele sale răvășite sunt, și ele, la fel de murdare de acel lichid roșu. Nu e tocmai o imagine pe care ar vrea să o vadă, iar întrebarea băiatului o determină să caute prin minte cea mai credibilă minciună care ar putea să explice toate astea.

     — Nimic. Doar o cădere de calciu. spune ea încercând să zâmbească puțin. Cred că sunt foarte obosită. Mai bine m-aș duce la culcare.

     Și spunând acestea îi lasă pe cei trei în fața casei, iar ea intră în casă, dar nu înainte de a le face băieților cu mână din pragul ușii.

     — A fost pe aproape. răsuflă ea ușurată sprijinindu-se de ușă și oftând.

***

     Clipește de două ori, înainte să-și treacă degetele peste ochi, încercând să se obișnuiască cu lumina camerei.

     Își aruncă din instinct privirea spre ceas și, neutră, se ridică din pat. A dormit mult de azi-noapte. Era aproape ora după-mesii, ea culcându-se pe la trei noaptea. Nu era obișnuită să doarmă atât de mult, dar a făcut-o.

     Își târâie picioarele până la baie, și se spală pe fața cu apă rece, privindu-și ochii roși și cearcănele imense de sub ochi. Înghite în sec, luând periuța de dinți.

     După ce iese din baie, se piaptănă, prinzându-și părul într-o coadă de cal. Se îmbracă repede cu niște haine de casă și când iese din cameră, aude niște sunete din bucătărie.

     Se grăbește să vadă ce se întâmplă, crezând că poate este un hoț. Cu cât se apropia mai mult de bucătărie, cu atât mirosul de clătite se simte mai puternic.

     Ce hoț face clătite atunci când jefuiește o casă? se întreabă ea cu câteva secunde înainte să deschidă ușa și să îl vadă pe Jun lângă aragaz.

     — Ce faci aici? strigă ea.

     Băiatul întoarce clătita pe cealaltă parte, iar apoi își îndreaptă privirea spre Ara.

     — Clătite. Ce crezi că aș putea face? răspunde el cu multă ironie.

     Ara nu spune nimic. Doar îl privește și așteptând ceva mai mult decât această explicație.

     — Bine. oftează Jun. Băieții sunt plecați astăzi. Mi-au spus să am grijă de tine. Nu te îngrijora, nu îmi pasă prea mult de tine, dar m-am gândit că măcar micul-dejun să ți-l ofer.

     Pe chipul său apare un mic rânjet care pare că o scoate pe Ara din minți. Seara trecută se sărutaseră și acum se comportă de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.

     Poate doar mi-am imaginat că m-a sărutat... Nu! Nu e posibil. Am vânătaia care dovedește că a fost real!

     — Ieși! murmură ea printre dinți.

     — Ce?

     — Ieși afară! țipă ea isterică îndreptându-și arătătorul spre ușă.

     — Cum vrei. spune Jun dându-și ochii peste cap.

     El închide aragazul și cu pași lenți părăsește bucătăria Arei, trecând indiferent pe lângă ea, însă se oprește în tocul ușii.

     — Apropo, ți s-a cam învinețind buza aici. spune el amuzat, indicând, pe buzele sale, exact locul unde Ara avea vânătaia căpătată din vina lui.

— Afară! țipă ea pentru ultima dată, fiind gata să se descalțe și să arunce cu papucii după el.

     Jun schițează un ultim zâmbet și pleacă din casa fetei.

     — Aish! Băiat rău! spune ea trecându-și frustrată mâna prin păr.