Love lockdown | Jun

11; 十一

Ara îşi strânge mai bine geaca în jurul corpului, clipind des, încercând să se obişnuiască cu întunericul de afară. Felinarul din faţa casei ei nu funcţiona, aşa că era greu de văzut doar la mica lumină a lunii.

Oftează puternic şi-şi lasă capul în jos, degetele devenindu-i brusc interesante. Cu toate să spera că în momentul în care Jun a intrat pe uşa casei ei, să poată să lămurească cu el ce s-a întâmplat acum câteva zile, nu s-a întâmplat, ceea ce o întrista şi mai tare.

-Eşti ok? se întoarce încet, în spatele ei se află Sungyeol.

Ara dă afirmativ din cap şi se întoarce înapoi cu spatele la el, privind în gol.

-Nu pari a fi bine. mormăie Sungyeol, aşezându-se lângă ea, la o distanţă considerabilă totuşi.

Sungyeol se sprijină cu palmele de treaptă, lăsându-şi capul pe spate ca să privească cerul înstelat. E vară, este şi evident ca stelele să se vadă pe cer, dar chiar şi aşa, nu sunt multe, unele abia se observă pe lângă cele strălucitoare. Încet, îşi lasă privirea pe chipul luminat doar de razele lunii al Arei şi oftează adânc.

-Jun este... începe băiatul, atrăgându-i atenţia celei de lângă el. Jun este complicat. zâmbeşte uşor, mutându-şi iar privirea pe cer.

-Adică? întreabă confuză.

-Adică lasă-i timp să se gândească la ce s-a întâmplat atunci. Hanbin urăşte când află că o fată, o prietenă de-a lui, se îndrăgosteşte fix de Jun. continuă Sungyeol, primind altă privire confuză de la Ara. O să afli tu la un moment dat. îi zâmbeşte apoi se ridică de pe jos intrând în casă.

-Să nu răceşti. spune, roşeaţa apărând imediat în obrajii lui.

Ara dă afirmativ din cap, zâmbindu-i înapoi. Trage aer în piept şi se ridică şi ea de pe jos, dar se împiedică şi când să atingă asfaltul rece, o mână îi prinde şondul, iar cealaltă îi lipeşte capul de pieptul său.

-Aşa împiedicată eşti mereu? râde persoana ce-o ţinea strâns pe Ara, făcând-o să tresară.

-N-Nu. se bâlbâie Ara, smucindu-se din braţele lui.

Inima începe să-l bată enorm de tare, privindu-i ochii negri care se potriveau perfect cu întunericul nopţii. Îşi trece mâna prin păr şi o prinde pe Ara de umeri, apropiindu-se puţin de ea.

-Îmi cer scuze, Ara. şopteşte, mângâindu-i părul.

Șatena își ridică ușor privirea spre el, înghiţind în sec. Își încolăcește braţele în jurul corpului lui, lipindu-și capul de pieptul său, ascultându-i bătăile inimii.

-Ascultă, Ara. spune, punându-și mâinile la baza spatelui ei. Îmi cer scuze că nu am apucat să-ţi răspund atunci, dar Hanbin...

-Taci și sărut-o odată, Jun! se aude vocea lui Key de la geamul bucătăriei.

Cei doi se întorc, iar Ara roșește imediat, ascunzându-și capul în pieptul lui. Obrajii i se înroșesc aproape instant, făcând-o să-și muște ușor buza de jos, stresată.

-Pot, Ara? aude vocea lui Jun, forţând-o să se uite spre el, feţele lor fiind la câţiva centimetri distanţă.

Ara dă să spună ceva, dar vocea ușor răgușită a lui Hanbin și mâna lui îi întrerupe, tragând-o pe Ara în spatele lui.

-Nu te pot lăsa s-o rănești, Junhui! Nu pe ea! exclamă Hanbin, strângând-o puternic pe Ara de mână.

Fata icnește, făcându-l pe Hanbin să-i dea drumul la mână și s-o tragă în brațele lui, șoptindu-i un "îmi cer scuze". Ara dă afirmativ din cap în semn că-i în regulă și încearcă să se elibereze din brațele lui, dar eforturile îi sunt în zadar.

-N-o s-o rănesc, Hanbin. mormăie Jun, printre dinți, încleștându-și pumnul nervos.

Hanbin pufnește într-un râs ironic, lăsându-și pentru scurt timp privirea spre ea, apoi se uită din nou la Jun a carui privire era aproape ucigașă.

-Ce te face să crezi că am încredere în tine? întreabă Hanbin cu aceeași privire.

-Eu... începe Jun, înghiţind în sec.

-"Tu" ce?

-Eu o plac pe Ara! Am sentimente pentru ea!

Mâna lui Jun prinde brațul fragil al Arei și o trage spre el, dar Hanbin nu are de gând să îi dea drumul și astfel fata ajunge să fie prinsă între cei doi băieți și între privirile ucigătoare pe care și le aruncă unul celuilalt. Amândoi o țin strâns, prea strâns. Cu siguranță că mâine dimineață o să se trezească cu ambele brațe învinețite.

-Nu pot și nici nu am de gând să te cred, Jun. Poate că ești prietenul meu cel mai bun, dar ști la fel de bine ca și mine motivul pentru care nu am de gând să te las să o rănești pe Ara!

Ea doar îi ascultă cum țipă unul la celălalt și nu înțelege un lucru: care este motivul pentru care Hanbin nu vrea ca ea și Jun să fie împreună.

-Știi foarte bine că nu este vina mea pentru nimic din ce s-a întâmplat. țipă Jun foarte nervos.

Hanbin îi dă drumul Arei și îl prinde pe Jun de tricou. În ochii săi se citea o furie incontrolabilă și oricine își putea da seama ce gânduri avea.

-Pss! Ara! Vino încoace! strigă Key de la geam.

Ara nu mai stă pe gânduri și o ia la fugă spre casa unde Key și Sungyeol o așteaptă și pleacă de lângă cei doi înainte să se ia la bătaie, care ar fi dus la sânge, care i-ar fi adus o criză din cauza căreia este posibil ca cei doi să se certe din nou.

Intră în casă și privește de la fereastră împreună cu Key cearta celor doi parcă scoasă dintr-un film.

-Dar Jia? Nu e vina ta pentru ce i s-a întâmplat? țipă Hanbin, pe chipul său ivindu-se câteva lacrimi.

Ochii lui Jun se măresc atunci când aude acel nume. Știe la cine se referă și deși îi pare rău pentru ce i s-a întâmplat fetei, el nu se consideră vinovat de nimic. Scutură din cap, ceea ce îl face pe prietenul său să scrâjnească din dinți.

-Nu e vina mea că a murit, Hanbin. Trebuie să accepți acest lucru. spune Jun calm, fără remușcări.

-Ba este! Dacă nu ar fi suferit după ce te-ai despărțit de ea, ar fi fost atentă atunci când a traversat!

-S-a întâmplat după două luni și nu a fost vina mea că ea a traversat strada printr-un loc nepermis.

În tot acest timp Ara privește confuză și din când în când își aruncă privirea către Key, încercând să își facă curaj să îl întrebe despre Jia, însă atunci când reușește să deschidă gura, cuvintele nu ies așa cum își dorea ea să iasă.

-Key... Jia... Cine?

Băiatul se uită la ea și pufnește în râs.

-Asta este o discuție pe care ar trebui să o ai cu Jun și Hanbin. spune el ciufulind-o pe fată. Hai! Te duc acasă, dar să o luăm pe ușa din spate.

Ara îl aprobă și apoi îl urmează până când ajung la ea acasă. Aici niciunul, nici celălalt nu spune nimic, pe fundal se mai aud încă strigătele celor doi. "Probabil că vor trezi tot cartierul." se gândește Ara.

-Nu îți face griji pentru cei doi, Ara. În câteva zile o să le treacă. Doar se cunosc de când erau mici și mâncau pământ. spune Key zâmbindu-i fetei, iar apoi pleacă înapoi spre casa lui.