O viata ratacita

4. Teroare

Ne-am strans, ca porumbeii calora le dai frimituri de paine in Piata Centrala, la geam langa Gabi. Si dupa ce am vazut spectacolul de afara, am ramas socati, aveam ochii iesiti din orbite, gura larg deschisa iar pentru cateva secunde bataile inimilor noastre au amutit. Am tresarit cu totii la al doilea val de urlete infioratoare. Cu totii ne uitam la cei trei lupi fiorosi, mari si cu ochii rosii de afara, iar ei se uitau fix in ochii nostri fara nici o teama. Mira fuge din nou in baie ca sa vomite. Se aude geamul deschizandu-se iar apoi imediat inchizandu-se la loc, si Mira tipa la noi.

-Si aici sunt trei! Alex alearga in bucatarie si ne anunta ca si acolo erau cativa lupi si priveau pe fereastra.

-Sunt peste tot. Au inconjurat cabana. Au inebunit? ne spune Didi in timp ce se uita la toate ferestrele.

-Stati calmi fratilor. Ei sunt afara, noi inauntru. Si lupii nu ataca oameni, sunteti idioti? spune calm Simo, care era intins pe podea si tragea din trabucul sau pe jumatate terminat. El era singurul care nu era panicat, dar asa sunt cei "fumati", ori extra-panicati ori calmi. Si se pare ca el era din categoria "clam".

-Spunele asta lor! urla Anne si fuge de la geam si sare in bratele mele, ca dupa o secunda doi lupi sa se izbeasca in geam. Si incep din nou sa urle, urlete ingrozitoare ce ar speria pana si mortii. Erau peste 10 lupi care inconjurau cabana, se izbeau in geamuri si usi, zgariau si muscau unde nimereau.

-Suna la 112! tip la Alex in timp ce o strangeam mai tare pe Anne in brate, aceasta incepand deja sa scanceasca ca un bebelus.

-Mi-a murit bateria.

-Altcineva! Sunati o data!!

-Ciudat, nici eu nu am baterie.

-Nici eu. Cu totii ne uitam la telefoanele inchise ca la niste obiecte din trecut, iar acum nu le intelegeam rolul.

-In bucatarie era un telefon fix, spune Alex si dispare intr-o clipa.

-Stati calmi, de cate ori sa va spun? ne calmeaza din nou Simo. Ei sun afara, noi inauntru si nu au nici o sansa. Geamurile sunt rezisten...

-Au intrat! urla Alex care fugea din bucatarie. Tranteste usa dupa el si o incuie. Blobati usa! Cu orice!

Noa si Gabi au ajutat le blocarea usei, au pus canapeaua, masa scaunele si un dulap. Simo era in picioare langa Leni, treaz complet. Eram totii intr-un cerc aproape perfect in mijlocul camerei. Abia puteam respira si tremuram foarte tare. Lupii incercau sa sparga usa.

-Nu va rezista mult. spune Leni speriata.

-Vom muri. Nu vreau sa mor asa. Vom muri! Vom muri! Anne se legana intr-un colti ca un copil cu mari probleme psihice. Nu se putea opri, iar lacrimile ii curgeau pe fata ca apa de la robinet. Ma uit in jur. Cu totii mai aveau un milimetru pana la atac de panica. Didi si Mira erau imbratisate si plangeau. Simo era incermenit si o tinea de mana pe Leni, aceasta putin mai stapana pe ea. Gabi si Alex aveau acea privire de "Suntem morti. Dar nu vreau sa recunosc. Dar totusi stiu ca nu e nici o sansa de salvare." Genul de privire care o vezi la un doctor inainte sa te anunte ca ai cancer. Trebuia sa fac ceva. Nu pot sa-mi privesc prietenii care se indreapta spre moare. Nu in felul acesta. Macar daca murim sa murim cu demnitate. Asa ca ma duc direct la Anne ma aplec asupra ei. Deschide ochii si se uita la mine de parca ar implora iertare. Nu stiam nici eu ce va urma. Dar am ramas surprinsa, de altfel ca toti cei din cladire cand palma mea a atins obrazul ei. Sunetul a spart linistea in care ne aflam de cateva minute:

-Ce-i cu tine! Revin-o-ti! Ai doi ani si plangi din orice? Nimeni nu e mort. Nu vezi? tip eu la ea. Dar mai mult o spuneam ca sa ma incurajez si pe mine.