O viata ratacita

5. Prietenie

 Au trecut trei saptamani de la acel incident. Fiecare dintre noi a avut o intalnire cu psihologul, unii mai multe din pacate. Eu am trecut repede peste, dar ma rodea curiozitate si aveam o singura intrebare care o tot puneam: "De ce?". Cei de la sectia de politie deja ma cunosteau, aveam noroc ca seful de sectie era tatal Mirei, care lucra si el la acest caz. In fiecare zi le faceam cate o vizita si intrebam cum merge ancheta, ce au mai aflat si cum se poate explica una ca asta. Imi raspundeau la fiecare intrebare insa evitau total explicatia. Cum e posibil ca dintr-o data lupii sa atace oameni? Asa ceva nu e posibil. Raspunsul care-l primeam mereu cand deveneam mai insistenta era: "Mereu au fost probleme in zona aceea." Si atat, nici o alta explicatie. Dar de vreo cateva zile am renuntat sa ma mai duc la sectie. Imi pierdeam timpul degeaba. Cel mai greu a fost pentru Simo, a stat in spital restul vacantei si vreo cateva zile din al doilea semestru de scoala. Cand l-am revazut la scoala, era cu totul alta persoana fata de cea din spital. Cat timp a fost internat i-am facut si lui vreo trei vizite. Dar relatia dintre noi toti intr-un fel s-a racit. Cu Leni daca am vorbit de doua ori. Gabi si Mira au stat izolati tot restul vacantei. Noa a stat mai mult cu psihologul decat cu noi, iar Didi a plecat in vacanta cu parintii, vacanta programata intentionat. Cu Anne si cu Alex ce am mai petrecut ceva timp. Mai mult cu Alex, ca si Anne si-a facut un bun prieten psiholog.

 Exact la inceputul celei de-a treia saptamana, fara sa constientizez, dimineata inainte de ore mi-am facut drum pana la "scari", si din nou intrebarea minune :"De ce?". Cand am ajuns, acolo erau Leni si Mira, ne-am vazut asa ca nu puteam face cale-ntoarsa.

-Hei! le salut eu. Ce faceti?

-Neata'! Pe aici si noi, imi raspunde Leni.

-Nu am mai vorbit de mult. Sunteti in regula?

-De ce nu am fi? ma intreaba Mira.

-Stiti ce? Urasc intrebarea asta: "De ce?", practic ma bantuie. Eu va intreb frumos iar voi imi raspundeti la misto? Ce naiba?

-Irascibila de dimineata, hmm? ma intreaba Gabi care se apropia de noi. Nu ma asteptam sa va gasesc aici. Mai bine plec.

-Da! Asa facem toti, ne evitam unu pe celalalt. Parca am fi niste straini. Nu va mai cunosc fratilor! ridic tonul la ei, dar apoi realizez.

-Nu suntem frati, mi-o tranteste in fata Leni.

-Nu, dar parca eram cei mai buni prieteni, spune nostalgic Noa care se afla in capatul scarilor, iar apoi se intoarce si dispare din campul nostru vizual.

In indepartare il vedem pe Alex care fugea cu o plasa fluturand-o dupa el. Cand se apropie mai mult de noi incepe sa tipe:

-Nu pot sa cred ca va gasesc pe toti aici! E vreo adunare de consiliu si eu nu stiam? Ajunge in capatul scarilor, apuca ceva cu mana si apare Noa ca prin minune langa el. Coboara scarile tinandu-l inca pe Noa de brat. Ajunge langa noi si pune plasa jos. Nimeni nu spunea nimic, asa ca tot el sparge linistea:

-Am adus bauturi si snacksuri, voiam sa le mananc eu dar se pare ca le voi imparti cu voi. Si incheie cu un zambet larg. Noi ceilalti dam sa plecam, ca si cum Alex nu ar fi spus nimic, cand auzim un racnet.

-Aaah! Aici erati! Am fost la scoala si v-am cautat, nu erati. Apoi mi-am zis ca intr-un singur loc ati putea fi, si iata-va. Ce va uitati asa? La intrebarea asta ne-am rusinat cu totii si ne-am mutat privirile in alta parte. Simo era chiar in fata noastra, bineinteles mai sus ca noi.

-Stiti imi este cam greu sa cobor la voi. Nu vreti sa urcati? Trebuie sa va arat ceva, ne spune el.Am urcat pana la el, iar cand am ajuns cu totii Simo scoate o fotografie din buzunarul gecii si ne-o arata. Fotografia era la o dimensiune foarte mica, nu se observa prea multe detalii asa ca fiecare a inceput sa se apropie si sa mijeasca ochii. Intr-o secunda Simo a bagat fotografia inapoi in buzunar si ne-a imbratisat pe toti. Am ramas surprinsa.