Minti murdare

Capitolul 4.

Casa lui Abel semana izbitor de mult cu un palat. Atat pe exterior cat si pe interior. Coloane de marmura alba se inaltau pana la tavan impodobind holul de la intrare. Lumina soarelui intra printr-o fereastra imensa. In unele colturi se aflau diverse plante mari si frumoase care tronau in vase de lut impodobite cu fir de argint. Podeaua era tot din marmura alba care sclipea a curatenie. Zeci de servitoare si servitori misunau grabiti prin incapere zambindu-mi si salutandu-ma respectos. Un majordom s-a ivit de nicaieri pozitionandu-se in dreapta mea. Mi-a zambit cu bunatate si mi-a facut semn sa il urmez la etaj. Era un barbat inalt, trecut de 40 de ani cu un par carunt, pieptanat frumos si un costum negru. Semana cu cei pe care ii vedeam in filme. Am urcat scarile spiralate pana la etaj, barbatul indrumandu-ma pana la o usa mare din lemn de mahon care avea desenat un model complicat. A apasat pe clanta poleita cu aur si a impins lasandu-ma sa intru. Biroul lui Abel era mult mai simplu decat restul casei. Un birou de lemn care cu siguranta a costat o avere, doua canapele din piele cafenie si o masuta de cafea din sticla. Abel statea asezat la birou, pe un scaun din piele neagra privind incruntat niste hartii. Am inspirat adanc si m-am asezat pe una dintre canapele privindu-l curioasa. Era imbracat intr-o camasa alba deschisa la primii nasturi. Parul negru statea pieptanat si proaspat spalat incadrandu-i fata. Cand si-a ridicat privirea din foaie m-a strafulgerat cu ochii lui albastrii facandu-ma sa tresar. S-a ridicat, inconjurand biroul si asezandu-se pe marginea lui sprijinindu-se in maini.

-Vrei ceva de baut? intreba cu o voce glaciara neluandu-si privirea de pe mine.

-Nu, mersi.

-Cum vrei tu. Acum, unde imi este piatra?

M-am facut mai comoda pe canapea scotand din geanta saculetul si incepand sa il invart printre degete.

-Asta? am intrebat jucaus.

-Nu am chef de jocuri copilaresti Xena! Da-mi o data nenorocita aia de piatra! ridicase vocea si acum parea fioros. Imi pronuntse numele cu tarie parca incercand sa imi transmita ceva. M-am afundat in canapea privindu-l infricosata.Am aruncat saculetul pe masa, acesta invartinu-se si aterizand pe podea cu un sunet de pahar spart. Abel s-a aplecat si a luat saculetul varsand ramasitele de diamant pe masuta de cafea. A luat cateva cioburi in mana jucandu-se cu ele.

-E fals! am exclamat ducandu-mi mana la gura.

-Ma gandeam la asta! a soptit el.

-La ce? am intrebat nedumerita privind fostul diamant sangeriu.

-La asta. A fost prea usor de furat. mi-a raspuns ridicandu-se in capul oaselor. - E vina ta! cuvintele lui m-au lovit precum o palma.

-Vina mea?! am exclamat uitandu-ma urat la el.

-Da! Daca imi dadeai diamantul de asara imi puteam da seama daca este real. Dar nu! Tu trebuia sa te prostesti!

-Fie! Stii ce? Gaseste pe altcineva, se pare ca eu nu sunt potrivita. Mi-am luat geanta si am plecat. Cateva servitoare se uitau ciudat la mine dar le-am ignorat privirile curioase si am continuat sa merg. Dupa ce am iesit de pe aleea caseii am luat-o la pas intrand in primul parc care mi-a iesit in cale. M-am asezat pe o banca mai ferita si mi-am lasat capul pe spate privind frunzele salcamului de deasupra mea care se leganau alene in bataia vantului. Am inspirat adanc aerul curat si am inchis ochii bucurandu-ma de rafalele jucause de vant care imi luau in zbor supararea.

***

Mi-am tras patura peste fata incercand sa mai pastrez, macar pentru cateva minute, amortrala aceea placuta pe care mi-o dadea somnul. Poate, doar pentru cateva minute, sa uit ca ai mei sunt morti, ca diamantul pe care l-am furat era fals si sa nu imi mai aduc aminte de scoala sau de munca. Doar pentru cateva minute sa ma simt si eu normala. Dar aceste minute de liniste au fost spulberate de telefonul meu. Primul gand a fost sa nu ma mai ostenesc sa ma ridic ca sa il iau. Dar pana la urma m-am intins dupa el raspunzand: