Blocați în nicăieri

Capitolul II: A doua lacrimă

"Iar ai dat-o-n bară. Iar ai spus ceva greşit."

Şi totuşi ea încerca, încerca şi iar încerca în speranţa să îi înveselească pe cei din jur din câteva cuvinte, însă sfârşea de fiecare dată la fel - ori eşua şi se distrugea pe sine, ori reuşea, însă cuvintele sale se pierdeau odată cu trecerea vremii.

Acest lucru o măcina şi o făcea să-şi piardă coerenţa gândirii, începea să abereze în minte şi se încurca în gânduri. Câteodată stătea privind în gol, în locul de la fereastră şi reflecta, însă nici ea nu ştia la ce. Alteori, se arăta jovială şi energică, scoţând de la ceilalţi doar zâmbete şi lumină. Dar care îi era scopul la urma urmei? Se neglija pe sine şi punea pe ceilalţi pe primul loc.

- Nu lua în seamă ce ţi-a zis, comentă Rachel - roşcata cochetă cu buzele pigmentate, observând expresia fetei.

- Nu o fac.

Ba o făcea, şi încă cum. Zvonurile circulau neîncetat, iar ea se trezea că din ce în ce mai multe cuvinte rele îi erau oferite pe la spate. Nu putea înţelege motivul, oricât s-ar fi chinuit să o facă.

I-a zâmbit pentru o clipă fetei din dreapta sa, retrăgându-şi în următoarea secundă gestul, dând impresia unei iluzii trecătoare. Aprecia încercarea sa de a-i ridica moralul, însă nu considera acest lucru obligatoriu.

- Pare drăguţă, totuşi.

- Doamne, dacă ai ştii numai cât de proastă şi ciudată este. Am stat o perioada cu ea doar pentru că eram obligată.

- Te rog, eu abia aşteptam să scap de ea. Nu mă lăsa în pace. A trebuit să înscenez o ceartă şi nici măcar după aia nu m-a lăsat.

- Aţi auzit cât de dubios îi sună vocea? Este aşa de enervantă şi de piţigăiată. Şi ce naibii e cu părul acela? Ea chiar crede că părul scurt este atrăgător? Pun pariu că 98% din băieţi o cred oribilă.

Şi s-a ridicat subit şi a plecat, fără a mai asculta cuvintele de încurajare ale lui Rachel sau glasurile feminine din fundul sălii de clasă.

- Nu veni după mine, a aruncat o replică glacială printre buze.

Era sătulă până peste cap. Voia să dispară, voia să scape de toate vocile şi şuşotelile care îi suflau în ceafă. Nu se văzuse niciodată cu ochi buni, iar la acel moment simţea nevoia să urle, să plângă şi să icnească de durere. În următoarea secundă se vedea în baia şcolii, mirosul de clor îi înţepau sinusurile şi lacrimile îi invadau chipul palid-rozaliu. Şi-a lăsat trupul fragil să alunece pe suprafaţa netedă din spate, căzând pe gresia rece şi inconjurandu-şi picioarele cu braţele lungi şi înveşmântate într-un material abanosian. Cu capul pe genunchi, şi-a pătat hainele cu lacrimi reci, dese şi răsfirate.

Cu ce greşea? Încerca să facă numai bine, şi tot ea ajungea rănită de proprile intenţii bune. Cum putea fi acest lucru posibil? Să vrei să faci bine, dar să primeşti numai rău în schimb? Era nedrept, josnic şi revoltător.

Un sunet prelung şi ascuţit anunţă intrarea la ore, obligând-o pe Meelia să se ridice în capul oaselor. Arăta deplorabil - într-atât de oribil încât îi era şi frică să-şi privească reflexia traumatizantă în oglindă- ochii săi se umflaseră, iar chipul albicios îi era acum înroşit şi bătut de lacrimi. Conştientiza cât de neobişnuit de copilăroasă şi naivă era, cât de ciudat îi era aspectul şi cât de multe baliverne îi puteau ieşi pe gură, însă o răneau gândurile şi îi frângeau sufletul prea bun pentru o lume aşa de crudă.

***

"Ce mai faci? Te simţi bine?"

"De unde ştiai că nu sunt bine?"

"Păi nu ştiam. Dar acum sunt sigur."

"Stai calm. Sunt ok" - tastase rapid o minciună neruşinată.

Nu era "ok". Cum putea fi ok după atâtea câte îi încărcau sufletul şi îi ocupau gândirea? Însă nu plănuia să își așterne problemele în conversaţia respectivă. Nu vedea rostul pentru care să-i strice dispoziţia şi celui de pe cealaltă parte a ecranului.

"Ce s-a întâmplat?" - întrebarea inevitabilă la care nu voia să răspundă.

"Nimic". Durea, şi voia cu atâta disperare să poată urla.

"Eu mereu îţi spun ce mă deranjează". Avea dreptate, iar Lia ştia acest lucru prea bine. A tras aer în piept, de parcă urma să îşi rişte viața şi să sară în abis, şi a început să-şi mişte degetele mecanic pe tastatură.

"Ştii, eu nu sunt cea mai minunată persoană în realitate. Încerc să îi ajut pe ceilalţi, încerc să fiu eu însămi, însă lumea mă judecă şi mă urăşte. Astăzi m-au vorbit din nou pe la spate aşa-zisele mele 'prietene'. " Parcă nu mai putea aştepta răspunsul, atât de tare îi bătea inima în acel moment. El tasta, şi tasta , şi tasta, şi parcă nu se mai oprea.

"Nu te supăra pe mine, dar ştii, mereu vor fi persoane care să te urască. Dar tu eşti minunată. Eşti una dintre cele mai grozave persoane pe care le ştiu."

Stătea şi reflecta asupra cuvintelor pe care i le înşirase şatenul. Avea dreptatea sa, căci la urma urmei, lumea era rea - sau ,pur şi simplu, idioată. Se simţea brusc mai bine şi nu putea decât să rânjească la gândul că el avea o părere aşa de bună despre ea.

" Ai dreptate, însă tot este dureros. Îţi mulţumesc, totuşi. Serios." Cum putea în doar câteva secunde, printr-un simplu mesaj, să îi lumineze seara? Şi-ar fi dorit în acel moment să îl ia în braţe, însă nu avea cum s-o facă oricât ar fi vrut. Parcă nu se mai simţea atât de distrusă, şi asta din simplul fapt că el nu o vedea enervantă, oribilă şi naivă... Însă motivul era evident - nu o cunoştea pe Lia din spatele ecranului.