Blocați în nicăieri

Capitolul V : Al cincilea seism emoțional

Încă trei minute. Suficiente pentru a adormi din nou? Infantil. Trei minute nu erau nimic pe lângă cele trei ore în care gândurile îi întunecaseră mintea şi îi mâncaseră orice putere de a se mai avânta printre vise ( coşmaruri, mult mai bine zis ). Ce rost mai avea să doarmă, dacă avea să fie înăbuşit în coşmaruri din nou şi din nou şi din nou, până ce i-ar fi fost distrusă fiinţa în întregime? Era constant bântuit, chinuit, copleşit de tot şi toate care se învârteau în jurul sufletului său cald - în special de un lucru. Un lucru aşa de important şi intens impregnat în el, încât fiorii reci îi zdruncinau întreg trupul.

Şi-a deschis ochii slab înroşiţi de lipsa de somn, privind ecranul telefonului subţire în timp ce îi anunţa ora fixă prin bipuri agasante. Ar fi vrut să mai doarmă, însă nu putea oricum să mai închidă vreun ochi.

A înaintat epuizat şi doar pe jumătate lucid prin camera modestă, înşfăcând în grabă câteva haine împrăştiate pe scaun şi un sul de bandaje. Nu prea mult îi luase să se pregătească de o nouă zi, cea mai grea parte, însă, fiind şi cea mai dureroasă. Moral şi fizic, îl durea cumplit.

Privindu-şi pieptul dezgolit în faţa oglinzii, s-a strâmbat şi şi-a întors privirea. Voia să îşi dea palme. Voia să spargă oglinda. Acea imagine îl sufoca şi simţea cum avea să-şi dea plămânii pe-afară în următorul moment. Şi încă nici nu începuse. Cu o mâna ţinea bandajul lipit de piept şi cu cealaltă îl învârtea în ritm alert, acoperind mai mult şi tot mai mult din piele, până nu mai simţea nimic. Nu mai simţea sângele cum îi curgea prin vene, iar sentimentul de sufocare avea acum un motiv concret. Durea. Bandajele îi strângeau oasele şi îi îngreunau respiraţia. Cumva durerea fizică o amâna cel puţin pe moment pe cea psihică - îi alunga o parte din complexe şi gânduri. Se gândea la chinul nenorocitelor de bandaje şi uita de ce le poartă.

Dar chiar se putea uita aşa ceva? Chiar putea fi uitată tortura prin care trecea zilnic? Merita el acest lucru?

"Da, pentru că eşti o nenorocire pentru toţi. Eşti o eroare. Eşti o greşeală a lumii. Nu trebuia să te naşti." Nu mai suporta. Îl distrugea. Îl demoraliza. Voia să fugă, să se ascundă. Sau nu, voia să zbiere, să se dea cu capul de pereţi, să îşi mutileze mâinile până când nu mai ştia nici cine era. April, acea fată ciudată - asta era, şi simţea cum murea fără să moară efectiv. Parcă s-ar fi înecat cu aer şi sufocat în anxietate.

Un sunet vibrant tăiase brusc liniştea. Arye luase sictirit telefonul de pe suprafaţa moale a patului, privind mesajul de câteva secunde primit.

"Hei, Arye. Ce faci?" - îi scrisese ea atât de devreme.

"Mă pregătesc să plec. Tu?", a tastat cât de repede a putut la momentul acela, grăbindu-se să plece pe uşă. Nu era neapărat târziu şi ştia prea bine că nu avea să întârzie la ore, însă avea prea puţin chef de viaţă că să mai şi rişte. Apucase însă să mai citească mesajul Liei, rămânând totuşi să îi ofere un răspuns odată ajuns la liceu.

"Şi eu, dar câinele nu mă lasă să ies din casă. Hehe. E adorabilă. :) "

Mintea îi rămăsese la Lia. Se întreba dacă avea să o vadă vreodată, sau măcar să afle de unde era. Ce noroc ar fi fost ca Lia să fie din acelaşi oraş, însă era prostesc să se gândească la aşa ceva. Ura să îşi facă fantezii, lucrul care era pentru Lia ca şi respiratul. Erau aşa de diferiţi din punctul acesta de vedere.

Ştia despre ea doar că îi împărtăşea vârsta de cinsprezece ani, însă nimic mai mult decât atât. Conştientiza, însă, în adâncul său cât de greşit era să îi vorbească, că nu făcea decât să se închidă în interiorul unei lumi imaginare, că era înghiţit de ireal, căci Lia nu era altceva decât o prezenţă virtuală. Nu o putea vedea, nu o putea privi în ochi şi nu ar fi putut-o strânge în braţe. Putea fi oricine în spatele acelui ecran. Online nimeni nu va fi vreodată ceea ce pretinde a fi, însă el avea o încredere atât de oarbă în cuvintele Liei şi în non-existenţa sa iluzorie. Cât de greşit era asta?

Lia era un amalgam de tot şi toate, o combinaţie de sentimente goale, concepte demne de gândirea unui om matur şi comentarii ludice. Aşa se arăta în faţa lui, cel puţin. Dacă aceasta era ea înafara mediului oniric, asta nu putea ghici oricât de tare s-ar fi străduit să o facă - întrebarea persistă până în momentul atingerii infinitului.

Prima oră de curs la care trebuia Arye să fie prezent era engleza şi, după cum i se spusese zilele trecute, avea să se desfăşoare în încăperea îmbâcsită de miros de cretă a cabinetului de limba engleză. La parter erau la rând aşezate cabinetele de limbi străine - două de engleză, unul de franceză şi unul de germană, cel din dreptul colţului liniştit al Meeliei. Chipul palid al Meeliei, însoţit de ochii săi în două culori era nelipsit din acel colţ. Nu studia germana, însă colţul acela era locul ei special. În ziua aceea, însă, nu era. Pereţii pictaţi în galben murdar erau aşa de goi fără spatele firav al fetei rezemat de ei. Inconştient, Arye o căuta cu privirea. Nu îi cunoştea numele, însă îi lipsea zâmbetul său. Atât de des îl vedea, încât devenise o adevărată rutină.

Ar fi fost grosolan din partea sa să îi lase mesajul Liei nerăspuns şi îi era urât să îi facă tocmai ei una ca asta. A tastat rapid câteva cuvinte pe suprafaţa ecranului, vârându-l înapoi în buzunar ca gest final.

S-a apropiat în solitaritatea sa statornică de colţul respectiv, în care erau lăsate alandala câteva bănci măzgălite cu marker negru. Ceva îi furase privirea, iar acel ceva a trezit curiozitatea din el - era un telefon. Fusese uitat de cineva - cea mai credibilă ipoteză. Nu a şovăit prea tare până să îl ia între degetele sale subţiri şi să încerce să îl deschidă. Presupunea că în acest mod ar fi putut afla mai multe detalii despre proprietar.

Zadarnic. Era parolat de un cod PIN de 4 cifre. Pe ecranul deschis al telefonului, totuşi, se putea observa prea clar, aşa blocat cum era, un mesaj nou primit de maxim un minut.

"Arye: Scuze că nu ţi-am răspuns, dar....", iar continuarea era mult prea lungă pentru a fi previzualizată.

Încremenise.

Îşi ţinea ochii larg deschişi şi fruntea încreţită.

Era cumva o glumă prea proastă sau o glumă prea proastă? Cu siguranţă o glumă prea proastă. Era imposibil. Irealizabil. Lipsit de sens. Era un vis. Era orice, dar numai realitatea nu putea fi. Absurditate.

- Ce naiba...? A murmurat printre dinţi. Era şocat. Nu mai putea reacţiona raţional.