Blocați în nicăieri

Capitolul VI : A șasea născocire

Cum putea fi una ca asta posibilă? Nu se putea. Oricât de tare şi-ar fi dorit să creadă în această pură realitate care i s-ar fi oferit pe tavă, el nu era personajul principal al vreunui film şi nicidecum nu şi-ar fi putut închipui ca norocul să îi surâdă tocmai lui aşa de tare. Lia era ireală. Lia nu exista. Nu aici. Nu acum. Nu în liceul ăsta - continua să îşi repete asta iar şi iar şi iar, până şi-ar fi pierdut minţile, simţul logic, coerenţa gândirii şi auzul. Nici măcar sunetul enervant de intrare la ore de pe fundal nu ajungea la el. Era prea pierdut, prea disperat. Parcă nu se mai afla acolo, era în altă lume - o lume încurcată şi îmbibată în paradox.

Şi-a scos telefonul propriu din buzunar, scriind în ritm alert, cu un singur deget, un mesaj rapid. Trebuia cumva să verifice dacă într-adevăr telefonul îi aparţinea Liei ( deşi nega cu toată fiinţa sa cum că acesta ar fi fost adevărul). Prefera să nu sară în ispitele speranţei şi să ajungă distrus de dezamăgire mai apoi. Era prea absurd.

2 mesaje noi.

Nu apărea mai mult de atât şi nici el nu putea vedea mai mult. Şi-ar fi dorit să poată debloca în vreun fel telefonul, însă era infantil şi să încerce. Nu ştia nimic. Nu avea de unde să ştie ce combinaţie de cifre ar fi ales mintea întortocheată a Liei. Ce putea el să facă în această situaţie? Bineînţeles că singura soluţie a genului acesta de problemă ar fi fost să lase telefonul la secretariatul institutului, deşi Arye conştientizase în acel moment că această metodă l-ar fi îndepărtat de aflarea chipului Liei. Continua să susţină mintal contrariul a toate câte văzuse - nu putea accepta faptul că prezenţa iluzorie a necunoscutei era atât de aproape de el. Cine era Lia? Cine se juca atâta cu mintea lui? Curiozitatea ardea neîncetat în el, mancandu-i, sufocandu-i, incendiindu-i fiinţa. Nu căuta, însă, cu atâta disperare să afle identitatea ei. Ea avea un motiv, iar el înţelegea asta fără necesitatea unor cuvinte care să afirme aceste vorbe.

În ciuda avertismentelor forfotei care se îmbulzea spre intrarea la oră înaintea profesorului, el şi-a făcut drum către secretariat. Nu avea răbdarea necesară sau vreun interes pentru respectiva oră de curs, oricât de tare l-ar fi pasionat limba engleză.

Secretariatul se afla în aripa opusă a clădirii învechite de ani şi îmbâcsite de un miros înţepător de praf, însă acest lucru nu îl întorcea pe şaten din drum. Ora începuse, şi, odată cu ea, holul căpătase o linişte singuratică, mormântală, care înţepa sufletul blând al tânărului dintr-un motiv sau altul. Era dureros de cumplită tăcerea instaurată.

A tras o dată aer în piept, a expirat, şi a deschis uşa din lemn lăcuit. În următorul moment se vedea pătrunzând în încăperea vastă, monotonă. Aerul greu îmbibat în praf îl întâmpina odată cu privirea femeii plinuţe, cu chip neregulat şi buze cărnoase care stătea la birou.

- Doriţi ceva? întrebase aceasta cu o glacialitate slabă.

- Am venit să las asta aici. Presupun că l-a pierdut vreun elev, replică el încet, lăsând dispozitivul micuţ pe suprafaţa biroului.

- Am înţeles. O să aşteptăm că proprietarul să vină să şi-l ridice.

Nu a mai stat în loc de alte adăugiri şi a înaintat înspre ieşirea din încăpere. Un moment nepotrivit. Dând să deschidă uşa, se izbi puternic de o altă prezenţă. Era neclar ce se întâmplase. Nu apucase să îi vadă chipul persoanei din pragul uşii, până să îi simtă trupul subţire lovit de al său pentru o fracţiune de secundă. Erau aşa de aproape unul de altul, în timp ce privirile li se intersectaseră pentru a mia oară. Pe de-o parte, privirea ei heterocroma, îmbibată în căldura rece a tentelor de verde şi maroniu, şi, pe de cealaltă parte, ochii lui negri în care se oglindea întreg cerul nocturn. Au stat holbandu-se unul la celălalt timp de o perioadă îndelungată de câteva secunde. Era ea. Era acea ea pe care o vedea atât des. Dar ce căuta acolo? De ce nu era în colţul său?