Blocați în nicăieri

Capitolul VIII : A opta emoție

-Arye!

Răsunetul vocii înfundate, masculine, îi provocaseră fiori reci pe șira spinării. Îl trezise prea brusc din reverie. Și-a întors capul către respectiva persoană, lovindu-și privirea de același Axel - același gigant adorabil cu moacă de nedormit de săptămâni și șuvițe răzlețe peste ochii heterocromi. Ochii lui Arye nu exprimau nimic - erau un abis de vise abanosiene pierdute și indiferență plictisită.

-S-a întâmplat ceva,  Axel? - la fel de apatic ca întotdeauna.

-Nu mă lua cu tonul ăla. Zâmbește măi.

-Bine, bine, dar zi-mi ce este, replică arcuindu-și înspre stânga buzele, într-un zâmbet strâmb, forțat.

-Ai văzut-o pe sor'mea?

-Ai o soră?

Axel pufni în râs și parcă nu se mai putea opri.

-Nici nu mă mai chinui, adăugă printre râsetele pline de poftă care îi ieșeau neîncetat pe gură.

-Cum arată?

-E ușor să o recunoști. E o chestie mică și plină de fițe, cu păr roșcat, scurt și ochii la fel de dubioși ca ai mei.

Arye stătu o clipă pe gânduri, iar pupilele i se micșorară brusc, într-o expresivitate evident confuză. Bănuia despre cine ar fi fost vorba, însă nu era sigur dacă asocierea era pe deplin corectă.

-Cum o cheamă? - voia să se asigure că vorbeau de aceeași persoană.

-Dar cam multe vrei tu să știi despre sora mea, zâmbi șiret brunetul cu kilograme de gel în păr.

Arye chicoti slab la ironia fratelui Meeliei.

-Doar vreau să știu dacă e persoana care cred eu că e, își explică șatenul intențiile din spatele întrebării.

-Mel. Meelia Blythe complet.

Acum era în procent de sută la sută sigur de chipul surorii lui Axel. Era chiar ea. Ce coincidență mai era și asta - ca sora prietenului său cel mai bun să fie tocmai necunoscuta cu zâmbet fals? Abia acum vedea asemănarea dintre cei doi - același accent slab britanic și exact aceeași privire rănită, în care tentele de mentă proaspătă și ciocolată amăruie se jucau în neștire prin irișii licărinzi, exact aceeași blândețe din ochii acoperiți de șuvițe de păr . Nu privise până acum atât de mult în adâncimea ochilor lui Axel, într-atât cât încercase subtil în ai Meeliei.

-O știu, comentase detașat după aproape un minut de gândire.

-Ți-a luat cam mult. Mă ajuți să o găsesc?

Nu prea des îi era cerut ajutorul.

-Da, sigur. Încerc cel puțin. Știu unde să o caut. ( colțul de la parter, bineînțeles )

-Ultima oară o văzusem cu două fete.

Cu asta îl blocase pe șaten. El nu o vedea pe Meelia decât singură în acel colț și conștientiza că dacă ar fi avut alături companie, cel mai probabil locul respectiv ar fi fost gol în acest moment, iar Meelia ar fi fost oriunde altundeva.

-Atunci nu știu. Dar tot încerc.

Părea determinat - mai determinat ca deobicei.

-Adu-o la mine când o găsești. Încep să cred că fuge de mine. Hai, baftă, piticot, îl lovise prietenește pe spatele strâns de bandaje, învesmântat într-o cămașă în carouri roșii.

-Hei, dar sunt doar cu vreo cinspe' centimetri mai scund ca tine, comentă Arye evident enervat - rareori îl vedeai astfel.

-Da, da, în visele tale. Spor la căutari.