Blocați în nicăieri

Capitolul X : A zecea imbrățișare - secretul dispare

Reveric. Pierdut. Monoton.

Aşa continua Arye să îşi verse plictiseala în desene digitale, care, spre propria surprindere, deveneau tot mai populare pe internet şi nu numai. Mulţi ar fi spus că avea un talent rar, însă el ar fi zis că era doar o amărâtă pasiune care îi mânca timpul şi digera creativitatea. Căci la urma urmei, făcea asta dintr-o plăcere absurdă şi nu pentru că i-ar fi fost de vreun folos în viitorul său de student la inginerie electronică ori în programul său liceal bazat pe ştiinţe şi matematică. De parcă ar fi putut ajunge acolo... Motivaţia i se scurgea mai repede ca inspiraţia, iar cheful de viaţă ajungea aproape de procentaj nul. Îi era silă de viaţă şi îşi simţea sufletul mâncat uşor, migălos, dar al naibii de dureros. Schiţa acum un chip nou, nemaivăzut de pur şi dulce, încadrat de plete rebele, lungi până la baza taliei şi îmbrăcate într-un albastru electric intens. Dintr-un motiv necunoscut îi dăduse ochii Meeliei - acea combinaţie heterocromă de verde-mentă şi castaniu-ciocolată, atât de inocenţi încât contrastau ţipător cu machiajul strident şi rujul negru de pe buzele micuţe ca de păpuşă de vitrină. Fata era evident mult mai vârstnică în comparaţie cu el - un licean proaspăt intrat în clasa a noua, însă frumoasă şi naivă ca un copil. Nu ştia cine era sau de unde o scornise subconştientul său, însă simţea o căldură agitantă, care mocnea adânc în el atunci când privea în ochii săi blânzi. Îi amintea de Meelia cea misterioasă şi rece, însă dulce în aparenţa sa falsă. Îi amintea de copila timidă care se închidea în ea din anxietate.

Ar mai fi continuat mult timp să-şi contureze personajul colorat dacă nu l-ar fi întrerupt o notificare din fereastra alăturată. Nimic nou. Doar Axel care îi aprecia poze alandala din galerie. Avea obiceiul să-i încarce lista de notificări cu inutilităţi numeroase spre propriul amuzament.

Ceva i-a atras atenţia, însă. Un ceva atât de nesemnificativ, dar un indiciu pe atât de important. Ochii îi ieşeau din orbite. Transpira. Fruntea sa brobonată se încreţi. Pulsul îi creştea alarmant şi îi devora raţiunea.

"Tate Myles a fost la Gerrard Square împreună cu Lia Eve Raines şi alţi doi" - un check-in uzual.

Numele anonimei îi ridica doar semne de întrebare. Era confuz şi intrigat. Se asfixia cu insecurităţi. De ce ar fi fost tocmai ea într-un mall torontonian, atât de aproape de locuinţa sa? De ce? De ce Lia era peste tot? Lia nu putea fi lângă el. Lia nu era reală, Lia era un suflet virtual cu voce frumoasă. A apăsat subit pe iconiţa înflorită a Liei, vizualizandu-i profilul. Nu apărea nimic, absolut nimic. Brusc starea în care fusese etichetată dispăruse, de parcă era el un nebun şi îşi închipuise doar baliverne. Chiar şi pe profilul acelui Tate nimicul persista agasant. Ce glumă superbă ; atât de pueril, atât de absurd. Căzuse pe gânduri. Nu mai înţelegea nimic. Totul îl confuza puternic.

A oftat şi şi-a trecut degetele subţiri printre onduleurile şatene înşirate pe frunte. A tras aer greu în pieptul înfăşurat încă în bandaje medicale din tifon.

"Baai, prietenașul meu drag. Ia zi, vrei mâine să ne plimbăm??" - Axel. Cine altcineva să i se mai adreseze aşa, dacă nu el? Deveniseră buni prieteni încă de la începutul anului, contrastul zgomotos dintre cei doi devenind chiar un plus - Axel era un simpatic energic şi stabil social, el un copil singuratic şi monoton. Însă pentru el Lia îi era mult mai dragă, mult mai aproape de inima sa rănită. Nu îi cunoştea chipul, moravurile, insecurităţile, însă ,cumva, existenţa sa îndepărtată îi mângâia rănile şi alina sufletul cum Axel nu ar fi reuşit oricât de aproape fizic ar fi fost de el.

"Cu ce ocazie?"

"Niciuna. Ieşim în familie şi mă gândeam că poate vrei şi tu. Facem un picnic!!" Cât entuziasm.