Am fost inconstienta pentru o bucata de vreme, dotorita loviturii, iar cand am decis sa-mi deschid ochii, am observat ca nu ma mai aflam acoperita de racoarea gresiei din baie si nici urmarita de privirile celei din oglinda. Eram infasurata cu o plapuma groasa si caramizie, avand langa mine un ceai de menta destul de fierbinte. M-am ridicat in coate, de pe canapea, si am dat de cea care-mi analiza fiecare miscare. Mama.
- Multumesc pentru ca m-ai scapat din ghearele ei.
- Din ghearele cui? Se prefacu interesata lipindu-si palma de fruntea mea ce nu era deloc rece. Arzi! De ce te-ai intins pe jos? Am ocupat eu toate scaunele?!
- De ce am imbratisat gresia? Pai nu tu spui ca ard?! Voiam doar sa ma... racoresc, glumisem si eu.
Dar gluma mea nu-i descretii fruntea mamei. Ma privi confuza, ingrijorata. Nici eu nu mai stiam ce se intampla cu mine, dar ea!
- Mama, el... L-ai vazut? Am intrebat-o stiind ca cel mai probabil, o voi rani.
Ea ofta si-si muta privirea de pe mine. Isi scoase telefonul din buzunarul pantalonilor si se prefacu ca butoneaza. Si ma mai numeste ea pe mine adolescenta mofturoasa!
- Mama? ii asteptasem raspunsul, ridicand amuzata o spranceana.
In ecranul telefonului se reflecta o femeie destul de in varsta, alaturi de o adolescenta extenuata, ce parca purta urmele unei boli. Am continuat sa privesc parca tot mai adanc in acea reflexie si m-am crispat. Acea femeie aparuse iarasi, luandu-mi cu ea si mama. Cearcanele ii erau usor visibile si ii urateau cu mult ochii, iar buclele de-un blond murdar pareau sa imprejmuiasca chipul viperei si sa formeze alte sute de vipere, asemenea stapanei lor. Cea din ecran imi zambi, provocandu-mi o greata ciudata. Frica. Asta era tot ce puteam simti. Imi stranse mama in brate, lasandu-si un sasait sa-i iasa printre buze: e a mea.
Paru sa-mi sopteasca iarasi ceva. Intelesesem. Dar nu-mi dorisem sa fac asta. Imi spunea sa ma feresc. Dar nu-mi spunea de cine sau de ce. Mama imi observa schimbarea fetei si ma zgudui usor.
- Esti bine?
- Il vreau inapoi. Doar el imi poate linisti monstrii ce ma asteapta dupa fiecare colt! vorbi inima in locul creierului.
Caren patrunse in incapere si ma privi si ea, ingrijorata.
- Iarasi? se interesa.
Doamna Pain dadu afirmativ din cap si se trase intr-o parte pentru a o lasa pe prietena mea cea mai buna sa ma ajute. Nu intelegeam de ce se strasa atata cu mine. Eram un caz pierdut, iar ea stia asta.
- Clara, trebuie sa-ti revi. Toti acesti monstri care te bantuie se ascund doar in mintea ta. Se joaca de-a v-ati ascunselea cu tine. Iar tu trebuie doar sa-i gasesti si sa-i alungi. Ei nu exista. Iar el... nici el nu mai trebuie sa existe. Trebuie sa dispara din viata ta, pentru ca nu se va mai intoarce niciodata, incerca Caren sa ma aduca cu picioarele pe pamant, dar eu continuam sa privesc in gol de parca ea nici n-ar fi aici.
Minte. Eram convinsa de faptul ca, Caren minte. Era facuta parca, din acelasi aluat din care a luat nastere si mama. Amandoua ma minteau, crezand ca sunt doar un copil prost, care nu stie definitia realitatii. Dar nu era asa. Niciodata nu a fost asa. Ei bine, poate doar atunci cand eram un copil de vreo trei ani, mic, nestiutor si prost.
Acea femeie era reala, asa cum si eu eram. Imi semana atat de bine, fiind poate sora pe care n-am avut-o niciodata. Nu mi-am dorit niciodata o sora, dar uite ca am primit-o. Acea femeie imi semana. La perfectie! Imi ruina fiecare clipa din viata, dar era o parte din mine, pe care trebuia sa o accept. Psihologul, psihiatrul sau ce-o fi fost, ma sfatuise sa-mi accept fiecare particica din mine si astfel, si partile mele mai ascunse, ma vor accepta, la randul lor. Imi spusese verde-n fata ca ma distrug singura daca continui sa ascund laturile mele mai intunecate. Trebuie sa mi le accept, pentru a le face sa inceteze din a ma mai chinui. Dar era imposibil. Totul e imposibil. Si totusi, am incercat. Dar femeia din oglinda mi-a ras in fata si m-a facut slaba, neputincioasa, demna de mila. Mi-a dat iarasi fiori si mi-a spus sa incetez sa ma mai dau puternica, rabdatoare si dornica de-o intelegere, pentru ca eu nu sunt asa. Pentru ca eu sunt slaba, fricoasa, rea si pusa pe distrugere. Pentru ca eu sunt doar un experiment esuat al societatii. Un gunoi. Si eu... Eu am crezut-o.
Iar el era singurul care ma putea salva, singurul care putea infrunta oglinzile, singurul care facea fata intunericului. Era singurul pe care il puteam iubi. Si acum... Acum disparuse. Dar nu e ca si cum n-ar mai fi disparut, de-atatea ori. Doar ca, parca acum, a disparut cu totul. Nu se va mai intoarce, simt asta, ci se va pierde odata cu trecerea. Timpul are memorie scurta, sau cel putin, uita ceea ce vrea sa fie dat uitarii, si-l va arunca in neant si pe acest Anchor.
Ma hipnotizase inca din liceu si ma facuse sa ma simt protejata. Fragila copila de saptesprezece toamne, reusise sa-si invinga teama cu ajutorul lui. Dar radacina fricii mele mi se implantase adanc in inima, iar buruiana preluase iar controlul dupa disparitia lui. Trei ani. Trei binecuvantari. Trei ani ce au parut doar cateva zile. Zile in care am renuntat la teama si mi-am aruncat inima in mainile lui, alungandu-mi temerile, ranindu-mi monstrii. Timp de trei ani am trait cu sentimente atat de frumoase, si atat de sufocante. Doar ele imi strabateau sufletul, dar dupa plecarea lipsita de sens a acestuia, fapturile intunericului au preluat iarasi conducerea. Eram bolnava, iar el imi era singura salvare. Dar salvarea mea nu-si mai facea aparitia.
Acesta a fost cel mai lung an, de pana acum. Zilele refuzau sa se scurga, iar secundele in care incercam sa-mi inving frica deveneau din ce in ce mai lungi. Fiecare clipa era tot mai apasatoare, mai obositoare si mai greu de suportat. Timpul refuza sa-mi faca pe plac, injectandu-mi fara a-mi da seama, un dezgust fata de viata. Simturile mele pareau sa intre in hibernare, lasandu-ma inconjurata doar de o teama inexplicabila.
Imi era teama, pentru ca stiam ca mereu va exista cineva care sa-mi spuna ca el m-a abandonat.
Imi era teama, pentru ca stiam ca acele voci spun adevarul.
Imi era teama, pentru ca incet, incet, realizam ca nu mai am pentru ce trai.
Si nu vreau sa fac umbra pamantului, fara rost.
Cred ca vreau sa mor.
Si voi muri, daca el nu va veni. Mi-am promis asta.
