Doi copii ce parca au tampit din cauza dragostei, alergand si enervand frunzele. Astia eram noi. De minute intregi, ne aruncam printre frunzele aramii, contopindu-ne cu toamna. Printre rasetele noastre, acompaniate de cate un sarut, am putut auzi un fosnet dubios, ce nu provenea din gradina. Mi-am indreptat privirea spre iesirea din gradina, incercand sa-l opresc pe Anch, pentru ca exact acum se trezise sa ma sarute, incercand sa incalzeasca covorul vestejit pe care stateam.
Si uite ca reusisem sa fim intrerupti in cel mai nepotrivit moment. Mama cobori incet scarile, stergand in continuare farfuria pe care abia o spalase. Avea o priveliste perfecta spre gradina, deci si spre noi.
- Ce?! sopti contrariata, dar destul de tare intrucat sa o putem auzi.
In cateva secunde, fuse in spatele nostru, intrand si-n in raza vizuala a tipului ce statea cocotat pe mine, sufocandu-ma cu sarutari. M-am desprins de Anchor, privind-o pe mama, dupa care l-am ajutat si pe el sa se ridice, scuturandu-l de frunzele ce nu-si puteau lua adio.
- Vezi? Anchor s-a intors, am gesticulat spre el. Nu m-a dezamagit si, s-a tinut de promisiune. E aici. Ce-aveti de spus, acum, necredincioaselor? am intrebat-o, aflandu-ma in culmea fericirii.
Isi lasa lacrimile sa-i acapareze ochii si sari pe Anchor. Fara sa vrea, ma facu sa-i aud multumirile:
- Multumesc! Te rog, nu ma mai lasa niciodata singura cu dracusorul asta.
El surase, gandindu-se poate, la zilele de calvar pe care i le facusem mamei, povestindu-i in continuu despre el. Dar nu era asa! Sau poate ca, da?! Ii saruta mana si-i sopti, sperand totusi sa-l aud:
- Niciodata.
- Ăm... Va deranjez? le stricasem „momentul”. Mi-e si mie foame, sete, frig... stiti voi!
- Dar cand il sarutai n-aveai nici o problema! ma contrazise mama, fiind cu zambetul pe buze.
Si totusi, plecasem in casa, la cererea lui Anchor. Aham, deci pe el il asculta! Intampinati de caldura, ne-am asezat in locurile indicate de mama, si-am profitat de clipa in care eram singuri, caci ea fugise dupa mancare, pentru a mai vorbi.
- Si Caren? Erati de nedespartit. Unde s-a evaporat? se interesa, furisandu-si mana dupa spatele meu.
- Sunt cumva subiectul vostru de discutie? se auzi o voce feminina in spatele nostru.
Caren pasi elegant si-l imbratisa, dupa care-mi oferi un zambet prietenesc.
- Erati cam ocupati afara, asa ca n-am vrut sa va intrerup, ne marturisi ridicandu-si sprancenele.
Hm... Asa deci! Ne spionase. Isi va primi si ea o lectie, cat de curand.
O atintisem cu privirea, in timp ce ea chicoti uimita:
- Clara, radiezi! Mi-a fost dor de aceasta latura de-a ta.
Pastra un contact vizual cu Anchor, dupa care, se aseza langa el, pe canapea, la rugamintile mele. Mama iesi incarcata cu tot felul de preparate, si-l refuza pe Anchor, cand acesta vru sa-i ofere ajutorul. Ne privi incantata, dupa care ne surprinse, strigand cat o tineau plamanii:
- Trupa e din nou completa!
Seara decurse ca-n vremurile bune. Rasete, glume, saruturi, jocuri, povesti, amintiri. Dupa multa vreme, ma simteam in largul meu, ma simteam fericita si implinita. Iar Caren parea atat de bucuroasa vazandu-mi zambetele. Anchor profita de fiecare clipa, pentru a ma saruta, cerandu-si imediat iertare roscatei, daca cumva am neglijat-o. Ea zambea si continua sa ne povesteasca despre printul ei, care va veni. In curand. Ma amuzau pretentiile ei. Adica, cine ar gasi un blondin cu irisi intunecati, si inconjurati de reflexii albastre? Dar nu, nu asta ma speria. Ci faptul ca voia ca printul ei sa cante la flaut, si ca, intr-o zi, s-o invete si pe ea. Mai mult ca siguri, doar fantezii perverse ii treceau prin minte, cand ne povestea de flautul lui, dar am incercat sa-i ignor apropourile.
- Si Care, te-ai mutat la Clara? Pentru ca parca ai fi la tine acasa, atat de dezlantuita, atat de comoda..., spuse Anchor, privindu-i albastrul metalic al ochilor.
Ea chicoti si-i raspunse:
- De cat timp sunt eu prietena Clarei?! isi numara cateva degete. Trebuia sa ma obisnuiesc, rase, dupa care privi ceasul agatat de perete si scoase un oftat. Si totusi, inca nu-mi da voie sa dorm la ea. Ei bine baieti, ar cam trebui sa-mi iau talpasita, se stramba suparata.
- Hei, de cand sunt eu un baiat pentru tine? Si doar nu crezi ca Anchor va disparea la dimineata, odata cu stelele, am incercat s-o inveselesc. Nu, Anchor?
El era prea pierdut in privirea mea, iar cand primi un pumn lipsit de putere in piept, din partea lui Caren, reusi sa se trezeasca. Ma privi usor ingrijorat in ochi, si-mi zambi putin stangaci:
- Pai, lungi prea mult vocala.
Ambele ne-am arcuit cate o spranceana, privindu-l insistent. Se fastaci si-si drese glasul, dupa care continua:
- Claia mea de par...
- Nu incerca sa ma amuzi! l-am avertizat, stiindu-i tactica.
Ne tachinam de fiecare data cand aveam ocazia, si-acum incerca sa aduca iarasi amuzamentul intre noi, pentru a evita intrebare. In definitiv, ascundea ceva.
- Clara, normal ca voi sta. Doar n-am batut atata drum pana aici, doar pentru a pleca la dimineata, ma convinse, dupa care imi lasa amprenta unui sarut pe frunte.
Nu ma simteam bine, cand incerca sa evite intrebarile. N-am idee de ce, dar gestul lui imi dezlantuia de fiecare data amintiri nu tocmai placute. Si nu ma incanta momentul in care imi aminteam vorbele familiei lui. Ma insultasera, de fiecare data, amintindu-i lui Anch faptul ca sunt doar o taranca saraca si ca, ar trebui sa-si gaseasca pe cineva de stofa lui. Familia lui ma considera o persoana stearsa, murdara, obraznica, nebuna, chiar primitiva. Isi doreau o bruneta senzuala, bogata, frumoasa, manierata, care sa-l vrajeasca pe Anchor, doar cu ajutorul ochilor ciocolatii. Acesta era modelul femeii perfecte, pentru ei. Dar eu... eu nu eram asa. Eram doar manierata, iar asta, nu m-ar ajuta cu nimic, scazand poate in ochii lor, pentru ca, ce persoana cu bun simt poate rezista intr-o astfel de lume?
Dar Anch ma alesese pe mine, dintre sutele de femei perfecte oferite de parintii lui, el ma gasise pe mine. Ma acceptase, ma pretuise, si mai presus de toate, ma iubise. Asa cum eram. Desigur, parintii lui nici n-au vrut sa auda. Asa ca mi-a propus sa fugim impreuna, departe de toata rautatea, unde putem fi singuri, de nerecunoscut, si unde nimeni nu ne-ar judeca. Oricine ar accepta sa fuga, alaturi de barbatul viselor sale, dar eu nu puteam fugi de trecut, pentru ca stiam ca ma va prinde din urma. Si-n plus, nu-mi puteam lasa familia singura. Nu in acel moment, pentru ca nu se aflau in cea mai buna stare. Am decis sa stau alaturi de ai mei, in loc sa plec, lasand totul in urma. Pentru mine, nu conta daca alungam rautatea pentru ca, odata cu ea, imi luam la revedere si de la toate amintirile pline de fericire. Dadeam cu piciorul in iubirea alor mei, si nu puteam face asta. Asa ca, l-am refuzat. Refuzul meu l-a intristat, l-a enervat si i-a intunecat gandirea. Mi-a spus atunci cat de mult imi uraste frica de necunoscut. Mi-a spus ca si i-a pus pe toti in cap, doar pentru mine, a facut compromisuri, doar pentru mine, a facut totul pentru mine, dorindu-ne fericirea. Dorindu-si ca in final, sa reusim. Sa reusim sa traim impreuna, sa reusim sa ne iubim in liniste. Iar eu, am dat cu piciorul, in toate. Ma invinovatea pe nedrept, si disparu din viata mea, la fel de repede cum a si intrat.
hei, uite un capitol de umplutura. dar e esential, pentru ca, n-as putea continua fara el.
ultimele paragrafe pregatesc urmatorul capitol, ce-l va demasca pe Anch. nu-i atat de perfect precum pare, dar n-as vrea sa-l urasti. sau de fapt, uraste-l! eu tot il voi iubi.
