asculta melodia. fa-o, sau voi veni pana la tine si te voi sinucide. da, nu te voi ucide. te voi face sa-ti iei zilele. bine, n-o voi face... dar asculta melodia.
Dupa ce-am reusit sa scap de acea amintire, m-am transformat parca, intr-o stana de piatra. Anchor imi observase starea de spirit, asa ca-mi sari imediat in ajutor. Ma aseza pe canapea, luandu-ma in brate, dupa care-mi saruta grijuliu fruntea murdarita de cateva suvite.
- Cum iti mai merge? incerca sa lege o conversatie, desi parea ca nu stie ce sa creada, deoarece continuam sa privesc terifiata, in gol.
Am reusit, intr-un final, sa ma pierd in mierea dulce a ochilor sai, zambindu-i asemenea unui copil ce vede o acadea pe care mama i-o promise, dar nu i-o daduse niciodata. Ma facu instantaneu sa uit de tot. Mi-am lasat capul intr-o parte, sprijinindu-ma de pieptul lui, si i-am spus cat de mult il iubesc, dezlegandu-ma de privirea lui. El tremura usor si-si drese vocea. Incepu sa se joace cu parul meu, asemenea unui motanel, cu ghemul sau.
- Cum imi mai merge? am tresarit, amintindu-mi de intrebarea pe care mi-o puse cu cateva minute in urma. Pai, nici eu nu mai stiu, i-am spus, stergandu-mi lacrimile provenite de la amintirea de acum cateva minute, cu maneca bluzei. Acum cateva zile, eram gata sa-mi iau viata, iar acum... nu mai stiu ce vreau. Te vreau pe tine. Doar pe tine, am recunoscut, agatandu-ma iarasi de privirea lui.
Zambi, si-mi saruta inca o data fruntea, strangandu-ma mai tare de mijloc. Imi spuse ca m-ar vrea alaturi de el, o viata intreaga, dupa care ma facu sa-mi pierd degetele reci, in mana lui ce mereu ma incalzea. Privi ceasul si se incrunta, dupa care rosti grabit:
- Eu nu voi putea sta aici pentru o eternitate. Nu stiu, poate ca cineva isi doreste atat de mult, ca noi sa nu reusim sa fim impreuna, intrucat dorinta i se implineste. Desi as incerca, as face compromisuri..., lasa fraza in aer pentru cateva secunde, dupa care se corecta. Daca am face compromisuri, tot n-am putea reusi. Tot n-am putea avea o viata perfecta, ofta, transmitandu-mi un val de tristete, ce-l spulbera pe cel de euforie. Imi spulbera fericirea, aruncandu-ma iarasi intr-o balta de lacrimi.
- Dar eu nu vreau o viata perfecta! m-am aparat, incercand sa-i schimb parerea. Te rog, nu ma parasi. Nu acum.
Ma stranse mai tare-n brate, asteptand sa reactionez, asteptand sa ma cuibaresc la pieptul lui. Dar n-am facut-o. Am continuat sa privesc marea ciocolatie ce parea tulbure si involburata, iar degetele, retrase din mana lui, mi-au trecut prin parul sau, ce era deja ciufulit. Cu nostalgie, mi-am dat drumul vocii tremurande:
- Deci vei pleca...
Dadu afirmativ din cap, facandu-ma sa-mi inchid ochii, sperand ca nu voi mai fi nevoita sa-i deschid vreodata.
- Imi pare rau, sopti aproape de urechea mea.
- Sa nu-ti para, i-am raspuns. Cred ca voi deveni imuna la rautate, chitaitul meu ironic sageta tacerea dureroasa din camera. Si totusi, pentru ce-ai mai venit? Pentru a-mi rascoli amintirile, pentru a ma aduce iarasi in pragul nebuniei, pentru a-mi spulbera ceea ce cu greu mi-am creat?
Da, naivo! sari o voce adanc ascunsa in mintea mea.
- Nu, naivo! surase creand in continuu cercuri si linii, pe spatele meu. Un vis m-a facut sa vin aici, pentru a te cauta, ochii lui debordau de sinceritate.
Ma facu sa rad. El? Codus de-un vis?
- Nu rade! ma certa, atragand atentia asupra fetei sale ce capata o culoare mult mai rosiatica. Stii ca mereu mi-ai fost in gand! Dar intr-o noapte, mi-ai aparut in lanturi, legata de propria-ti teama. Si-mi cereai ajutorul. Iar asta... Asta m-a cutremurat! imi aduse un zambet senin pe buze, in timp ce el, privi intr-un punct fix, incercand sa-si aminteasca poate, fiecare amanunt din visul lui.
