Partea a doua
asculta melodia. fa-o, sau voi veni la tine si te voi spanzura!
M-am ridicat dezamagita de pe jos, abandonand pamantul umed si rece, si cu coada intre picioare, m-am intors spre casa, privind inca o data in urma mea. Las locul la fel de pustiu, ca inante de iesirea mea din casa. Prin bezna ce se lasase fara voia mea, am patruns intai in gradina, pentru a-i simti miresmele pe care intunericul incerca sa le stinga. Doar mirosul frunzelor uscate predomina, dar si ultimele flori ce rezistasera inceputului de toamna, isi doreau sa se faca simtite. Am tras in piept mireasma toamnei si, inchizand ochii, m-am intors, pentru a merge spre casa.
Eliberand aerul din piept, l-am inlocuit cu altul. Dar in el se simtea un iz de parfum barbatesc atat de cunosc, atat de dulce... Deveneam din ce in ce mai confuza, dar continuam sa-mi tin ochii inchisi, caci imi era teama ca cel care se afla in fata mea, sa nu fie cel pe care-l astept. Inspirand si expirand inca de cateva ori parfumul, presimtirea mea se adeverise.
Persoana aceea continua sa stea in fata mea, refuzand sa vorbeasca sau sa faca vreo miscare. Expira drept in fata mea aerul, ce-i continea mireasma lui dulce, si ma imbata cu savoarea ce-o purta. Mici fulgere luara nastere in interiorul meu, acompaniand moliile din stomac. Ma simteam de parca ma aflam in fata oglinzii, si totusi, imi placea acel sentiment. Picioarele mi se inmuiasera, iar buzele incepusera sa-mi tremure, dupa care intreg corpul le urmase. Inima parea gata sa o ia la goana, uimindu-ma, pentru ca batea cu o putere pe care doar in trecut mi-o mai dezvaluise. Ochii, si-asa inchisi, erau pregatiti sa-si alunge lacrimile ce purtau o cumplita durere. Intr-un sfarsit, puteam scapa de toata suferinta, dar asta, doar daca-mi ridicam pleoapele. Dar imi era mult prea teama! Luam in considerare posibilitatea ca totul, sa fie doar un vis. Iar daca as renunta la intunericul daruit de perdeaua pleoapelor, m-as fi trezit. Si n-as vrea sa ma mai trezesc.
- Promite-mi ca nu vei pleca, si-mi voi deschide ochii! Promite-mi! reusisem sa-i vorbesc.
Dar nu-mi raspunse. Poate... poate ca el nici macar nu e aici. Daca nostalgia provocata de toamna m-a facut sa-mi imaginez toate astea? Nu cumva vantul ma pacalise, dandu-se drept salvarea mea? Daca el nu e aici?!
Daca as putea sa ma droghez cu esenta lui, as face-o. Dar stai, am facut deja asta. As putea trai intreaga viata, doar cu imaginea lui, dar asta nu insemna ca nu-l vreau langa mine. Mi-am ridicat mana in aer, pipaind in gol, sperand sa-l gasesc. Dar nu se intampla ceea ce-mi doream. Parfumul lui, incarcat cu amintiri, se afla acolo. Dar corpul lui, nu. Si asta imi intari si mai mult convingerile. Doar imi imaginasem ca el e acolo.
Suspinand, mi-am dat drumul lacrimilor. Imi brazdau fata, arzandu-mi sufletul. Nu i-am mai simtit prezenta.
- Tu nu esti aici, mi-am spus descumpanita. Sunt o proasta.
Fereste-te, se nascu vocea femeii din oglinda.
Nu, nu e nevoie. El nici macar nu e aici! mi-am raspuns. Si-aveam dreptate. Poate ca, visasem toate astea. El nu s-ar intoarce, pentru mine. Niciodata. Pentru ca eu nu merit. Si totusi, inca nu mi-am deschis ochii. Inca nu am puterea necesara pentru a infrunta realitatea. Sunt doar un copil care spera la imposibil. Nu. Nu-mi pot deschide ochii, pentru a ma rani si mai mult. Parfumul lui a disparut, fiinta lui nici macar n-a fost aici, dar lacrimile mele, n-au plecat. Sunt tot aici, sapand parca in obrazul meu, pentru a-mi amplifica durerea.
- Deschide-i Clara! Infrunta realitatea, pentru ca nu vei putea fugi la nesfarsit! ma cutremura, incurajandu-ma in acelasi timp, o voce familiara.
