- Te urasc! Puteai sa-mi spui ca tu doar ma amagesti. Dar nu, tu ai ales minciuna, in locul adevarului, tu mi-ai spus ca ma iubesti. Dar esti doar o mincinoasa. Esti la fel ca toate pitigaiatele pe care le-am cunoscut! Daca ma iubeai, nu ma paraseai exact cand aveam mai mare nevoie de tine. Veneai cu mine, plecam impreuna, spre un nou inceput, lipsit de rautatile alor nostri. Fericirea iti bate la usa, si tu refuzi sa-i deschizi!
- Anchor, nu dramatiza! Nu poti fugi de trecut. Intelegi?! Trecutul te va urmari, te va prinde din urma, si-ti va ucide fericirea. Haide, hai sa mai vorbim cu parintii tai, cu familia ta. Nu te pripi! il ruga o femeie, aflata in pragul usii.
- Ce vrei sa vorbim? Stii ca ei nu te vor accepta. Stii ca ei nu-ti vor vedea stralucirea pe care doar eu o vad. Stii ca ei nu vor vrea sa te inteleaga, asa cum o fac eu. Stii ca ei te urasc, se rasti barbatul la ea, provocandu-i spaima.
- Te rog, stai. Pentru mine, pentru noi. Stii ca nu pot parasi totul. Nu pot, se milogi in continuare de el, fiind gata sa dea drumul unei cascade de lacrimi.
- De ce? se enerva, dezvaluindu-si vena din dreptul fruntii ce parea gata sa explodeze.
- Pentru ca nu-mi pot lasa parintii singuri, tocmai acum. Sunt mult prea bolnavi. Daca as pleca, cand m-as intoarce, ei n-ar mai fi aici, brusc, se imbraca in seriozitate. Stii... Tu stii ca te iubesc, dar nu ma pune sa arunc totul la gunoi, doar pentru un vis, din care ne vom trezi odata si-odata.
Tatal fetei, cel ce urmarea cearta aprinsa, se stradui sa ajunga in dreptul tanarului si, cu respiratia sacadata, il ruga sa-l asculte:
- Esti un baiat bun! Du-o! Du-o departe! Dar sa stii ca ne vei lua singurul lucru care ne-a mai ramas, tusi, incercand apoi sa traga aerul in piept. Ne vei lua ultima farama de bucurie care ne-a mai ramas. Iar Sanda nu va suporta, stii asta. Nu va suporta dorul, va stii ca ea e departe si ca, nu se va mai intoarce. Dar eu?! Eu cum voi suporta? Ne vei lua steluta si-o vei duce departe, si fara noi, se va stinge, spuse cautand ceva in privirea barbatului, privire ce se inmuie imediat. Se sprijini de baston si-l privi cum isi scutura cu incapatanare capul.
- Eu ii vreau doar binele, ii marturisi tanarul.
- Si noi ce crezi ca-i vrem? rase amar tatal.
Anchor ii intoarse spatele si pleca nervos, trantind poarta in urma lui. Credea ca nimeni nu-l intelege, si voia sa se faca ascultat. Dar nu stia ca, cel ce greseste, e chiar el. Fata ii planse numele, sperand ca el sa se intoarca. Barbatul ii mai arunca o privire, prin care o anunta ca nu va renunta la ea, si se urca in masina, gonind in departare. Tatal fetei se arunca in fata drumului, si cu ultimele puteri, ii striga numele. Dar el n-avea cum sa-l mai auda. Era deja mult prea departe.
- Fara noi se va stinge. Dar mai ales fara tine. Se va stinge, se va transforma intr-o pulbere. Pulbere de ste..., sopti batranul, dar n-apuca sa-si termine propozitia, caci o masina se plasa in fata lui.
- Tata, auzi strigatul disperat fetei, dupa care, masina il lovi din plin, facandu-l una cu pamantul.
Fata striga, inspaimantandu-si mama, ce purta in brate o tava plina cu briose cu zmeura. Lasa tava deoparte si isi stranse fiica in brate, intreband-o ce se petrece. Dar ea nu-i raspunse, era prea socata. Ii urmari privirea pierduta, paralizata, si cand vazu corpul aflat la pamant, al sotului sau, ramase impietrita. Incepu sa urle si sa strige, refuzand imaginea ce-i ramasa bine intiparita in minte. Fata ei continua sa priveasca in directia parintelui, avand ochii plini de durere. Sanda ii feri privirea, cu mana tremuranda si o trimise, cu ultimele puteri, in casa. Tasni imediat langa sotul ei, plangand amarnic, caci nu stia ce poate sa faca pentru a-l ajuta. Fata continua, din tocul usii, sa priveasca impietrita scena, plangand intr-un mod silentios, caci isi opr...
-Clara?! Clara, esti bine? ma zgudui Anchor, lasandu-ma sa-i vad spaima ce-i cuprinse chipul.
I-am sarit in brate, evitandu-i privirea, caci nu voiam sa-mi vada starea jalnica in care ma scufundasem. Lacrimile imi zburasera siroaie de pe chip, dar le-am ignorat, afundandu-ma in imbratisarea calda al lui Anch. Nu voiam sa mai scap din bratele lui, caci imi oferea sprijinul si siguranta de care aveam nevoie. Iubirea lui, ma scotea la suprafata. Dupa plecarea lui, m-am inecat in durere, si n-am mai iesit de acolo. Daca... daca el n-ar fi venit, eu n-as mai fi putut sa-mi tin respiratia. Si totusi, m-a cautat, si m-a salvat, reusind sa ajunga pana in adancul durerii mele, pentru a mi-o lumina.
Anchor continuase sa creada ca tata murise din cauza sa. Toti il invinuiau. Mai putin eu. Mai putin mama. Si-atunci cand se intorsese, nimeni nu l-a mai privit cu ochi buni. Intreg orasul il condamna, si nu putuse sa-si revina. Rupse lagaturile cu prietenii, cu familia, dar reusise sa ma regaseasca. Dar a fost nevoit sa ma paraseasca si pe mine, doar pentru ca-mi dorea linistea.
Nu stiu nici macar daca acum e bine, daca isi mai aminteste ceva, sau daca a dat uitarii totul. Dar cert e ca, a plecat pentru mine, pentru a nu mai auzi in fiecare zi el e criminalul, a plecat sperand sa-mi mai inlature din durere, dar cred ca de fapt, a triplat-o. Dar a plecat pentru ca ma iubise. Ma iubeste.
- Clara, se adanci in privirea mea, provocandu-mi fiori. Ce se intampla? Te strig de cinci minute, in continuu si tu, nimic. Esti bine?
hei, m-am intors, sperand sa dau pe fata, greselile lui Anchor. dar mai mult, i-am conturat perfectiunea. nu pot, si nici n-as putea scrie vreodata ceva mai rau de atat, despre el. pentru ca-l iubesc.
ah, am facut nota asta, pentru a va informa ca nu voi mai posta in fiecare zi, sau din doua in doua zile. ultimele capitole le-am scris acum ceva timp, dar mai mult le-am turuit. adica, sunt seci si slabe si lipsite de emotii. si vreau sa lucrez la ele, dar scoala nu-mi da timp suficient. asa ca-mi va lua ceva sa le retusez. dar partea buna e ca... am finalul in minte.
