Bastarda și Aristocratul

Cu ce am greșit ?

Nu am închis un ochi toată noaptea, dacă închideam ochii, îl vedeam pe Leonard cântând la chitară cu Matteo. Mai tare m-a tulburat vestea bunicului : vizita lui Leonard cu o săptămână înainte de nu știu ce bal. Doamne ! Sper că e o glumă, o glumă de prost gust.

Îmi fac toaleta de dimineață, îmbrac repede o pereche de pantaloni scurți și un tricou alb pe care scrie 23 cu negru, încalț o pereche de botine cu toc mic de culoare crem. Mă uit în oglindă, îmi prind părul într-o coadă de cal lejeră și am senzația că e prea răcoare, leg în jurul brâului o cămașă în carouri în nuanțe de roș, verde și negru. Dau cu foarte puțin parfum la încheietura mâinii și pe gât, mai arunc o privire în oglindă și cobor în fugă scările. Îl zăresc pe bunicul vorbind cu cineva în sufragerie, mă las ușor în jos, încercând să văd cu cine vorbește așa de aprins.

Dar se pare că bunicul m-a auzit, căci s-a întors de odată spunând :

  -Ellie, scumpo, nu e frumos să stai pe la uși ! Intră să faci cunoștință cu invitatul meu, spune bunicul zâmbind ștrengărește.

Îmi îndrept spatele. Zâmbetul lui nu îmi prevestește nimic bun.

  -Dar am o treabă urgentă la bucătărie. Nu îmi place să mă bag în treburile voastre, spun și o iau la fugă spre bucătărie.

Bucătăreasa îmi aduce foarte mult aminte de Fiona, femeia de la conacul familiei Morgan, dar pe ea o cheamă Elena. A fost foarte deschisă, mi-a povestit despre nepoții ei, care stau la țară cu fata ei, căsătorită cu un pescar. În timp ce spunea povestea vieții ei, mi-a preparat o omletă delicioasă. Dar gândul meu zbura la musafirul bunicului. Dacă era Leonard ? Cred că tocmai gândul ăsta m-a făcut să o iau la fugă, nu aveam nici o treabă la bucătărie, nici nu îmi era foame.

* Leonard *

Gândul că trebuie să stau o săptămână la conacul lui Richard Karon mă bucura înainte, dar acum, când știu de nepoata lui, mă înțeapă inima. Vizita mea a devenit o tradiție când a murit mama, Elena Taylor, acum 10 ani. Aveam 14 ani când cea mai dragă persoană din viața mea, a trecut în neființă. Domnul Richard e un prieten de familie, tata, Thomas Taylor, era, și încă este preocupat doar de afaceri. Richard, are un suflet bun, a observat singurătatea și tristețea mea. Singurele momente de fericire aveau loc doar când veneau verișorii mei, Bella și Tony Morgan, în vizită. Dar asta se întâmpla doar când venea tatăl lor, unchiul meu rece și morocănos, Michel cu soția lui înțepată. Nu îi lăsau pe verișorii mei nici să zâmbească. Erau ca la închisoare, dacă mă întrebi pe mine. Îmi părea rău că tata nu se implică, dar într-un fel mă bucuram. Afecțiunea mult dorită am găsit-o la Richard, îl vizitam cât de des puteam, dormeam la el cam două săptămâni pe lună, până realiza tata că fiul lui lipsea. Când am intrat la facultate, vizitele s-au cam împuținat, dar am căzut de acord ca o vizită să fie obligatorie, timp de o săptămână, în luna iunie, când se organizează un bal, mai retras, între prieteni. Partea bună e că sunt scutit o săptămână de la ore. La fel și Ellie.

Cobor din limuzină, sunt întâmpinat de Elena, bucătăreasa casei, draga de ea mi-a fost ca o mamă. Mereu știa ce să îmi spună ca să mă facă să zâmbesc. M-a ciupit de obraji, m-a certat în glumă pentru vizitele mele rarefiate, dar mi-a promis o plăcintă cu mere, preferata mea.

Richard m-a primit cu brațele deschise, conducându-mă în sufragerie, priveam tablourile, iar el îmi punea întrebări. Dar una mi-a atras atenția, m-a luat prin surprindere iar eu m-am înecat, tușind să îmi recuperez suflul.

  -Cum ți s-a părut nepoata mea, Ellie ? întreabă Richard scanându-mă atent, iar eu îmi scanam pantofii.

  -Drăguță, încerc să răspund cât mai detașat posibil, dar sclipirea din ochii lui îmi dă de înțeles că nu îmi merge.